A început o săptămână care, din perspectiva calendarului ortodox, este uriaşă. Mă tem de superlative, fug de ele ca şi de diminutive. Ele denotă o natură culturală cam precară, o înzestrare lingvistică amărâtă, ofilită sau oprită în creştere. Ca să nu mai vorbim de mimetism: e o modă să foloseşti pentru orice nimic ori pentru toate lucrurile şi fiinţele umflăturile adjectivale, de felul unor „extraordinar”, „minunat”, „senzaţional”, „splendid”. Nu poţi auzi decât „un om minunat”, „un film minunat”, „o zi splendidă”, ” o seară excepţională”, şi asta până la saţietate.
Totul este atins de elefantiază, de dilatare demăsurată, de o urieşenie care, ce ciudat!, mai mult micşorează prin repetiţie sau prin nepotrivire cu persoana pitică sau întâmplarea repetitivă căreia îi este asociată. Iar când ai nevoie cu adevărat de vorbe care să circumscrie astralul, semnificaţia copleşitoare, lucrarea Dumnezeirii – până şi fiasco-ul intervin imediat.
Gigi este „uriaş”, Esmeralda este „excepţională”, dar când e să te referi la Săptămâna Patimilor, la Înviere, la semnificaţia ei, atunci… măreţii de mai sus bâiguie ceva cu … mielul (pe unii i-am auzit zicând că taie porcul de Paşte!!), cu ouăle (pronunţate „oole”, cu trăgănări de stadion) sau îi citează pe „altitudinarii” din politică, mari iubitori de sărbătoriri în „sânul familiei”(unul n-ar spune altfel, și unul nu stă cu nevasta!), cu soacră, mătuşi, căţel şi iarăşi purcel.
„Că ce sărbătorim noi Duminică?” – ca să o citez pe o moderatoare tv., n-are rost să aproximez sau să abund aici. Sunt foarte mulţi oameni cu frica lui Dumnezeu, cuviincioşi, cu respect de semeni, cu simţ al demnităţii proprii, conservatori (în sensul bun) ai tradiţiilor, oameni care te fac să nu disperi, să nu te însingurezi sau să te blochezi într-un marasm și o răceală interioară. Nu se vorbeşte de ei pentru că nu intră în categoria scandal – circ – politicăreală, în care se complace grosul și josul populaţiunii (fiindcă nu este acesta poporul, oricât ar părea de ciudat; paradoxal, poporul înseamnă ceva mai puţin numeric, dar definitoriu, chintesenţial pentru o naţie decât populaţia), precum şi câteva televiziuni tembele, vulgare, pe post de bâtă electorală sau de nadă.
Nu le numesc. Iar marea Sărbătoare a Sfintei Zile de Paşti vine printre altele să arate că temerea uriaşă (aici adjectivul e potrivit) a omului – cea legată de moarte – nu este de ne …, de ne …exorcizat, de neîmblânzit. Dispare haina de lut, rămâne şi călătoreşte duhul. Strălucitoare tâlcuri prinse în simplitatea înfiorător de înşelătoare a versetelor biblice. Din aceste patru Evanghelii, măcar(!?) – trebuie citită toată Biblia … – îţi poţi scoate un îndreptar moral, un ghid, provizii sufleteşti, o artă a respiraţiei în lume, în viaţă. Ce trebuie să faci, cui trebuie să te închini, ce idoli calpi există.
Mai te pune cu ceva la încercare această săptămână, dincolo de frazeologia automată pe care o pui la bătaie ipocrit şi incult, cam ca la politicienii de care pomeneam mai sus. Nu e suficient să te duci să „iei lumină”, uşor plictisit şi adormit – e miezul nopţii – pentru ca apoi să te îndeseşti (vorba cronicarului) cu paharele şi cu truda burdihanului. Mai intervine ceva, ca prezenţă aproape simultană; ştiu ceva care nu s-a întâmplat de foarte mult timp, o a… naibii (scuze!) potriveală: în aceeaşi săptămână să fie şi (hai să nu fiu rău!) non măreaţa zi de 1 Mai şi despicătoarea de catapeteasmă cosmică – Învierea Domnului. Cum le împacă modestul plătitor de taxe şi impozite valah? Super inteligenţii de la Caţavencu, cărora, sincer, le admir inventivitatea, propeţimea şi darul lingvistic, au sărit rău de tot (şi totuşi nu chiar nemeritat) pe „biet român săracul”.
Ultimul număr al celebrei reviste – pe care v-o recomand întotdeauna cu plăcere pentru acuitatea ochiului, pentru criticismul ascuţit şi independent – este consacrat … „Săptămânii Patimilor burţilor Miticilor”! Şi cum să n-aibă dreptate când numai eu am văzut, la celebra măcelărie din Piaţa Anton, unde locuiesc (nu în măcelărie!) nesfârşite cozi pentru, citat : „cărniţă”. Vorbeam mai sus de diminutive. Ele arată o atitudine afectivă.
Ştiu că ştiţi.
Românului îi place cărniţa, le mai place şi altora, bineînţeles dar n-o diminutivează atât de amoros.
Treacă-meargă, suntem obişnuiţi şi cu lăptic, pâinică, cozonăcel, vinişor, mititei, cârnăciori (era să spun şi „picioruşe”, dar aici intru în alte echivocuri!), numai că, diminutivul funcţionează aici numai pentru obiectul simpatiei, nu pentru dimensiunile sacoşei! Aici ar trebui folosit… augmentativul: geantă, gentoi, sac, cufăr, maldăr, grămadă, deluşor – de carne.
Deci cum şi cu ce curaj uşor blasfemic sau… (uite, eu îndrăznesc să spun ) niţel nesimţit putem trage şi învârti chiolhanul miercuri şi în Joia Patimilor şi apoi să rostuim ipocrit cruci şi aplecări din şale? Cu orice merge proletarul 1 Mai, dar cu Marea Zi – nu! Nu – dacă nu eşti … (uite eu îndrăznesc să zic) : mitocan! şi nu mitocan de-al lui Caragiale și nici pegră de-al lui Barbu din Groapa, fiindcă ăştia trăia într-o lume stratificată cu severe coduri de comportament, netransgresabile.
Ci, mitocănie de prostovan fudul de azi, care are multe şi nimic, puţin din toate şi foarte multe din nimic. Nu-mi judecaţi prea tare ultimele cuvinţele, pentru că sunt ale lui Creangă, adică ale unui ţăran – ţăran, cel din popor şi nu din bobor sau populaţiune, unul cu tristeţi şi veselii uman-prea –umane.
Marioneta televiziunilor de acum, artefactul antropoid de azi „omuleţul recent” (ca să parafrazez pe cineva complet diabolizat de arhanghelul Voiculescu, denunţătorul la Secu al rudelor proprii şi furăciosul lui Ceauşescu) n-are fior şi nici simt al convenienţelor, el merge la mare sau la munte, cârtește/e nemulţumit/se plânge, trage o paranghelie de pomină şi… doarme, dormir-ar…vorba aceluiaşi Creangă.
Că veselia proastă, mâncarea multă şi băutura industrială (în amândouă sensurile, cantitativ şi falsificat), başca aghioasele ne-au coborât şi ne-au prostit. N-o mai zice Creangă, na! O grăiesc eu ca să mă înjuraţi abitir.
Nu ştiu dacă v-am spus asta, dar dacă n-am spus-o, atunci o repet! Între cele două Războaie Mondiale,- observaţia este a marelui istoric şi îndrăgitului profesor Ion Bulei – existau cam 250 de intelectuali forţă, vreo 7-8 cunoaştem şi noi imediat.
Mai putem numi vreo 20. Veniţi şi dumneavoastră cu încă 50! Ei, n-am încă 100! Eliade, Cioran, Ionescu, Vianu, Călinescu, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, Arghezi, Petrovici, Motru, Spiru Haret, … nu sunt 250 încă şi au făcut o Românie… cum ziceau ăia pentru care mâncai puşcărie o viaţă şi pe care o parte a stângii de azi îi citează copios?, ăia legionarii, o Românie ca soarele pe cer. N-avem acum tot câteva sute de oameni aleşi?
Chiar dacă nu sunt de talia lui Călinescu şi Iorga pot reprezenta şi pot face mult şi multe în bine.
Ne pot înscrie pe o spirală ascendentă. Şi atunci, poţi să îţi exerciţi o nuieluşă pedagogică, un sfinţişor Nicolae pe seama atâtot şi atâtor flendurişti, plezirişti, habar-n-amiști, învârtiţi, învârtitori, leneşi, excrocuţi, mâncăi şi somnoroşi.
Prea s-a obişnuit pleava cu bani să fie luată în seamă şi chiar curtată de televiziuni populiste şi de lideraşi interesaţi. Au dispărut baremul moral, scrupului, exigenţa; sunt de căpetenie şmecheria, vulgaritatea, circul şi neantul.
În fine… nu trebuie să ne cernim chipurile cu întristări teatrale, nu aşteaptă nimeni de la noi tremolouri şi acute existenţialiste. Marea Sărbătoare a Învierii te priveşte direct.
Ea priveşte – la propriu – pe oricine. Chiar şi pe morţii care sunt – vii! – printre noi. Chiar şi pe tine cel care ai murit de câteva ori până acum, vorba unui scriitor, până la urmă e propria ta socoteală – gestiune, cum umflat se spune – cu viaţa. Poţi să mergi să te arunci în cap de pe nu ştiu ce trambulină aflată pe terasa unui bar de la 2 Mai.
Dar barem să începi să te simţi că nu prea sunt multe în tine care să fie relevabile sau exemplare. Aici nimic nu se poate recomanda şi nimic nu poate intra într-o lecţie, într-o didahie. Tu vei da seama cu toate cele ale tale. Iar urarea „Sărbători fericite!” nu înseamnă sărbători îmbelşugate. Sărăcia milogului din nou şi a insaţiabilului cerşetor de bani ne-a umilit cu o reducţie înfiorătoare. Cam atât vă spun azi din… ceea ce am văzut în oglindă.