Nu-i uşor începutul unui articolaş – chiar de doi bani, ca ăsta – scris în proximitatea cea mai alăturată şi mai concrescută (?!) a uriaşei zile de… trecere, adică de Paşti. Când te afli în plină Săptămână Luminată, când ştii că rigorile sau obişnuinţele presei scrise, vorbite, ochite nu impun cu necesitate apelul la cele înalte; când mai ştii că, cuviincios ar fi să taci, să te simţi liber pe dinăuntru, să aspiri, să te admonestezi cu luciditate blândă, fără masochisme ipocrite.
În Balcani trăind şi resimţind mâlul şi damful unei turciri care a prins foarte bine pe aici, scapi căluţii iureşului temperamental naţional şi prin arătură (care nu se prea face prin ţara asta) şi prin porumbul pe care, de altfel, îl importăm, după ce îl… exportăm. Aşa că, îngăduiţi-mă cu câteva maliţii şi miliţii, concedându-mi, totuşi, că am o propensiune, firavă, spre abstrageri şi tăceri contemplative.
Ceea ce aţi citit dumneavoastră în titlu reprezintă o parte din şmecherosul spiciuleţ al sarcasticului facil care este Ponta. El e… pontagiu! Poantagiu. Poanta, şmichiria verbală, artificiile limbuţei nu au anvergura cafenelelor interbelice, ale Capşei, de ex.; nu au calibrul vorbuliţelor cu care se mitraliau marii actori, străluciţii scriitori şi critici din interbelic. Ponta participă, alături de zavaidoc ălălalt, Crin A., la spectacolul cu care tractoriştii rămân bouche bée printr-o berărie din periferia Călăraşilor, pe la Corabia, pe la Mizil şi în alte metropole incendiate de spirit.
Cei cu… socri-miu? şi care-i treaba lui, a … „socri-ului?”. Păi, treaba e simplă, iar în cazul lui Ponta e chiar f.f. simplă: e treabă mică, fiindcă şi acolo ca şi la glume există multă spumă. Spuma paradoxelor, a witz-urilor, a butadelor celebre. Întrebat de episcopul Constanţei – de fapt a fost invitat să participe – dacă vine, el, înălțimea sa, Premierul la Sfânta Slujbă din Vinerea Mare, „Primierul” a răspuns talequale: „Nu știu dacă o să vin. Mă mai gândesc. Am câteva treburi de rezolvat, dar, îl las pe socri-miu că, știți bine, d’astea se ocupă socri-miu”. Puiu Iancovescu, prinţul cafenelei bucureştene generice, n-ar fi găsit un răspuns mai spiritual în uluitoarele sale dueluri verbale cu, să zicem, marele om de spirit și caragialeologul entitre, Șerban Cioculescu. Asta revine la a spune că… poate o să vin, poate n-o să vin! Ce vă priveşte pe voi? Sunt primul. De nimeni nu depand. Că fac şi lucruri neplăcute pentru mine, o fac de fațadă, intră în fişa postului, cabulipsesc de ochii și gura lumii. Nu-i de ajuns că dau bani pentru Catedrală? Mai trebuie să şi particip la slujbe?
Poate nu gândea aşa mister Ponta. Sufletul omului este un… mister şi pentru împricinatul în sine. Fără să fiu abuziv şi intruziv (?!), cred că interpretarea de mai sus e coerentă cu personajul: un tip şmecheros, de la care te aștepți, mai mereu, la un „clin d’oeil”, adică, la o clipire complice din ochi, traductibilă prin valaha (și blestemata) „l-am dus și pe ăsta!”. Ca şi cum noi n-am şti că în cele sfinte şi cu cele înalte nici nu te poți juca, nici nu poți să fii prea șturlubatic, și nici că nu îi prinde pe oricine. Ai sau nu ai rimă cu ceva. Iar el nu are. Net. Și brut, de la … brutal, necizelat.
A doua trebșoară. Aici chiar că este o maliție, ceva benign, fiindcă personajul, în ipostaza de „scrietor” (nu este scriitor fiindcă nici nu și-a propus), este interesant, de citit cu profit și de multe ori cu încântare.
Tabletele lui din Jurnalul… conțin multe observații psihologice si sociale remarcabile prin activitatea lor. Iar portretistica pe care o face este savuroasă, veridică și nu arareori memorabilă. Este vorba de Adrian Năstase. Nu sunt din aceeași tabără (nu sunt din niciuna!), nu am enteresuri așa că pot fi credibil și în laudă şi în ceea ce o să-i succeadă.
Am aflat că pe blogul pe care îl țese nocturn ca o Penelopă masculină… impacientă, ultimele (până acum, să nu înțelegeți altceva!) rânduri privesc atmosfera românească foarte zurlie(!?) – oricum originală – din perioada acestui concediu lățit peste măsură, de dinainte de 1 Mai și până la începutul celei de-a treia zi de după Paști.
Și unde-mi se revarsă A. Năstase în niște laude ditirambice la adresa lui Mazăre, pe care îl vede – ochi generos, inimă zburdalnică – ca pe un mare edil, ca pe un manager care face să curgă torente de turiști și fluvii de bani spre Constanța!
Înclinat spre grotesc și spre satiric, cum sunt, nu vedeam în papițoiu cretinoid, în decerebratul clovn altceva decât o rușine a unui județ bogat și important, o pecingine pentru democrația pe care o vămuiește scump și aproape ireversibil, precum și o plagă definitorie pentru electoratul PSD.
Toată lumea știe, pesediștii știu oricum, că percepția inapelabilă asupra segmentelor care contribuie la câștigul partidelor stă irevocabil așa: cu liberalii votează clasa de mijloc, intelectualii, tineretul, oamenii cu carte, cerebel, inimă, drag de carte; cu PSD-ul vine… gerontocrația, babele și moșnegii din Vaslui, prostănacii din Oltenia lui Dragnea, țigănimea din Târgu-Jiu a lui Ponta și ceva din ceea ce n-a apucat să fure din sudul cel mai tarat Dan Diaconescu.
La Vadim, mergeau cadrele militare cele mai alcoolice și mai naftalinoase, la D.D. – toate țățuștele „elodioase”. Evident că repartizarea este … tâmpită (chiar dacă nu-i a mea!), sui-generis.
În fine, acestui Mazăre, transformat în boabe de chihlimbar îi înstrunează… scrietorul A. Năstase un veritabil Înșir-te mărgărite! După care, pe același blog, la diferență de câteva paragrafe, citim stupefiați leșioase, leșinate (oricum, plângăcioase) comparații cu … cu … Iisus trădat de Iuda.
Cine, ghiciți?, e un fel de Christos contemporan, trădat de conmilitoni și de gloata nerecunoscătoare? Cine? N-a fost destul că am căzut pradă unor banalități umflate, cu care puteai intra într-o competiţie a platitudinii și un elev neolimpic la română din clasa a VII-a; am mai citit-o și pe aceasta! A fost comparat cu ilustrații ale istoriei naționale, el, A. Năstase. Acum, cu mână proprie, își sculptează nemuritor bronz de autoslăvire. Chip cioplit.
Cât despre competiția bahică și congestionarea gastronomică la care s-a redus astrala sărbătoare a Învierii – să nu mai facem pomenire. Sau să… facem pomenire, adică să o îngropăm și s-o uităm.
de Nicu Boaru