Cunoaşteţi, dvs., categoria sui -generis „târâş grăpiş”? Este specialitatea casei, productul lexical şi etic al unei observaţii sociale îndelungi. Este un idiotism, adică se traduce cu dificultate ori chiar deloc.
Ce mai, ne este, vorba lui Andrei Marga (unul mai îngâmfat decât Patapievici şi de zece ori mai sterp), „intrinsecă”, „imanentă”, lucrează pe dinăuntru, tenace precum cariul.
Aşa am avansat, târâş-grăpiş, un pas înainte (mai spre lateral stânga sau dreapta!), doi, înapoi (aici, însă, în linie dreaptă). Noi nu ştim ce să cerem, nu avem pretenţii decât de mâncare şi comodităţi, ei, „ăştia”, ne oferă o părticică din minimalul materialist pe care stomacul şi inerţia majorităţii păgubitor valahe le pretind. Imperios.
Cu înjurături, cu lături, ca acum doi ani („javră ordinară”), cu amnezii, acum (mai revendică cineva ceva, deşi nimic nu s-a împlinit?).
Călduți și sălcii, bolborosim indignări împrumutate de la unele televiziuni, astăzi în dubios puseu de obiectivitate (vezi atacurile Antenei 3 la adresa lui Ponta) sau de mistificare cruntă, noroioasă (cazu’ de șantaj de presă exercitat de ginerică al lui Voiculescu, administratorul Sorin Dumitrescu, parcă).
Chiftim (de-al naibii folosesc numai verbe şi adjective din fondul popular de cuvinte, tocmai pentru a sugera distanţarea noastră moţată, înălţarea pe tocuri putrede a unei şi aşa infatuate constituţii morale şi intelectuale) şi nălucim mediocru, dospind în sucuri și umori.
Numai grandoare şi idealism.
Miză mare, chiar… solemnă (ca o Misă, cu un „s” sau cu doi), în toate. La Mall (birjar!) sau în proiecte europene, absolut dezinteresate de infrastructură, de turism, agrare. Cum se zice? trendul este european, ba chiar planetar.
Nu cred că vei găsi la Paris mai mult de 300 de cititori de poezie. Curios, numai elevii unui bun liceu din capitală, amatori de lucruri finuţe ale condeiului şi cerebelului sunt mai mulţi decât „librofagii” din Hexagon.
Dar aici noi vorbim despre grosciorul populaţiei, despre majoritatea populaţiunii, căinând amar şi doinind a jale dispariţia acelui fundamental, melancolic şi vital totodată, liric şi sentenţios popor din străvechimea de până prin 1945.
De aceea spuneam că nu mai ştim ce vrem; că vrem ceea ce vor alţii, în ţări în care consumul excesiv şi-a arătat acum nefastele erodări. Au terminat ei – sau… i-a terminat pe ei consumul! – cu aprovizionarea, am adoptat-o noi în varianta ei de cataclism, versiune vizibilă la noi de Crăciun, Paşte şi în fiecare vineri şi sâmbătă (başca duminica, dar să nu uităm şi ziua de marţi), când totul se blochează şi se asfixiază.
Dacă vă uitaţi la reclamele ce se derulează în fiecare zi la mai toate posturile, dincolo de cretinismul sau grotescul lor, veţi putea sesiza stupiditatea „îmbierilor”, amărăştenia lucrurilor cu care românul este socotit dator să le aibă în gospodărie şi în sufragerie.
Nu este edificator dar nici nerealist să considerăm emblematică pentru calitatea vieţii româneşti anodinul lucruşoarelor cărora li se face reclamă.
Nişte maşini care sunt pe post de pandant al Trabantului de altădată, detergenţi şi câteva lucruşoare intime pentru mensualitatea feminină sau pentru bărbaţi aflaţi într-o cronică stare de… non –combat.
Iară sus… Numai într-o glumiţă şi într-o tachinare perpetuă. Înţeleg dirigenţii să ne ţină. Să se ţină între ei. Când nu sunt bancuri dinspre liberali spre pesedişti, asistăm la muştruluieli viclene şi cu un haz decolorat de la Ponta spre Crin.
E o veselie demnă de un carnaval mai acătării. Necontaminantă, fiindcă încruntarea sau hazul minor de necazul costeliv ale celorlalţi sunt impermeabile la euforia conducătoare.
Adică: ei râd (într-un fel, băşcălios, valah, super inteligent în mahalaua lui bălţată), noi râdem (scrâşnit, dar permanent, niţel otrăvit, cumva sarcastic, mereu mitocănesc) şi, în fond, ne… ne… râdem. Râdem de noi.
Ne bătem joc cu sistemă, voluptate apăsată şi-n adânc tenebroasă de noi înşine. Parcă ne-am pedepsi pentru nişte păcate pe care le amuşinăm, ni le bănuim. Parcă am vrea să exorcizăm relele ce vor veni. Poate vrem să ne întărim.
Oricum, calea mărunţirii, a relativizării, a divertismentului permanent și a consumului neslăbit în care ne complacem disperat şi sinucigaş nu-i a bună. Repet: peste cinci ore pe zi la televizor, pe locul doi în Europa (după ruşi, dar ăştia sunt în Europa?) ca număr de alcoolici, peste 7 milioane de pensionari, 4 milioane de elevi (ăștia n-au nicio vină), o mână de bugetari. Iar restul? Tăietori de frunză, sprijinitori de ziduri, nemulţumiți şi iar nemulţumiţi, clănţănitori de berărie, „derbedei bătrâni” (vă rog, reţineți sintagma mea preferată! Dacă aţi şti câte ipochimene trufaşe, câte nulităţi, câţi ambuscați ariviști, verbioşi şi de-o inutilitate infisurabilă am cunoscut… Să tot faci o ţară şi-un popor cu o vânturare bipedă înţelenită în hotărârea de a avea, de a mânca, de a băga pumnul în ochi altora, prin casă şi maşină, de a se împopoţona cu deputăţii şi alte fotolii şi uşi capitonate.
Târâș-grăpiș înainte? Nu, e mult, e un compliment. Turmentat, înapoi, lateral, spre şanţ şi noroi.
Profesor Nicolae Boaru