Cînd eram mai tînără am nimerit fără voia mea la un party de copii de bani gata. Se ținea într-o vilă d-asta mare, proprietate personală, într-un sătuc de pe lîngă Ploiești. Și toți puradeii (de români) veniseră acolo cu mașinile lor proprietate personală, și fetele își ridicau tricourile din cînd în cînd ca și cum se făcuse prea cald și d-aia.
Și ele erau proprietate personală.
M-am așezat pe canapea lîngă o fată simplă. Era îmbrăcată cu o rochie decolorată și nu zicea mare lucru.
Doar se uita și ea, încercînd să nu se holbeze. Era nemachiată, nu avea nimic special.
Mi-a zis că ea e de acolo, din sat. Eu nu o întrebasem nimic. Dar acum mă întrebam cum naiba a ajuns acolo.
Prietenul meu juca biliard și pierdea. La un moment dat, cel cu care juca i-a spus că poate să mă pună pe mine miză. Nu pentru că aș fi fost vreo zînă, ci mai mult ca sigur fiindcă așa văzuse el într-un film mișto.
Și tac-su l-a învățat ca așa răzbați în lumea asta, punînd mîna pe tot ce nu ar trebui și nu poate să fie al tău.
Atunci am făcut ochii mari și m-a bufnit rîsul. Și rîdeam de se cutremura viloiul cu mine.
Nu mă auzea nimeni, fiindcă fiecare era captivat de propria secvență de film. Prietenul meu rămăsese, totuși, siderat.
În fine, eram pe punctul de a mă îndrepta spre ieșire, fiindcă mi s-a părut ca văzusem și auzisem destule, cînd… începe tămbălăul…
Băieții rîdeau și băteau din palme. Eu mi-am dat seama cu greu ce se întîmpla, din strigătele lor.
Fetele își roteau privirile umede și amețite ca să reușească un focus decent…
Fata cea simplă, de pe canapea, se ridică, își aranjează rochia, și merge spre scări. Eu mă duc spre ea și încerc să o opresc. O apuc de mînă. Ea se întoarce netulburată spre mine, cu ochii întrebători, că adică ce m-a apucat.
Și-i spun… stai, mă, unde te duci?
Iar ea spune: păi… m-a plătit… Dar vorbele astea nu erau simple. Ea spunea în același timp și „mi-a dat banii deja, nu-ți face griji”, însă și „am de onorat o comandă”.
Atunci am înțeles, am fost o proastă, am vrut să-i ard două palme și s-o trimit la mă-sa. Dar poate n-avea, poate era doar proastă, nu știu. M-a luat amețeala, mi-am pierdut cuvintele.
Fata a urcat la etaj, unde o aștepta prințișoru, fiindcă prietenii lui i-au cumparat, de ziua lui, o fată simplă, cu rochie simplă, pe care să i-o dea jos.
Poate dacă mă întrebi de ce mă mai revoltă lucrurile astea, după ce s-a discutat atît de mult despre ele, aş fi tentată să-ți dau dreptate.
Nu mai are rost, „cuvintele e prea sarace”, copilele noastre nu mai găsesc nimic înfiorător în a deveni un kil de carne în galantar, bun numai pentru închiriat, niciodată de iubit pe corectelea.
Dar nu pot să-mi șterg din memorie fata asta, chiar dacă nu-i mai țin minte fața, ci numai mîinile care stăteau cuminți în poala rochiei cu flori decolorate, părul nisipiu și pielea arsă de soare. Imaginea ei e în capul meu ca un cui în care vine cineva să-și atîrne haina de cîte ori aud de bolizi care lovesc oameni nevinovați pe trotuar, de perlele de la bac, de violența din curtea școlii, de mamaia, de radu mazăre, de manea, de salariul minim pe economie, de tot ce-i mai frumos în floarea asta de țară.
Sînziana Vasile