Înainte de Gaz Metan Mediaş, Petrolul era o echipă care scăpase de retrogradare, cu un sezon în urmă, şi dusese binişor aproape un tur de campionat.
După Gaz Metan Mediaş, Petrolul nu mai pierduse niciun meci în campionat. Ba chiar câştigase Cupa României, terminase pe trei în Liga I şi se calificase, din ambele posturi, ca să zic aşa, în Europa League. Era tot după Gaz Metan Mediaş, când am văzut, pentru prima dată în 18 ani, nişte străini pe stadionul „Ilie Oană” care să joace un meci oficial. Pe Vikingur şi Vitesse, ca nişte gazde neprimitoare, lupii i-au trimis acasă. Ba şi pe Swansea, când a venit la Ploieşti, cu tot cu bagajul de impresii (de ambele feluri). În noul sezon, turul cu Swansea era singurul joc pierdut de echipa antrenată de Cosmin Contra. Steliştii sar degeaba de fund în sus, că ăla din Supercupă nu se pune. De ce? Că aşa vreau eu!
Era singurul joc pierdut în campionat, până la… Gaz Metan Mediaş.
Nu fac din această echipă una de referinţă pentru Petrolul. Ea face, pur şi simplu, parte dintr-o statistică. Una cu care puţine nume proprii din Liga I se pot lăuda. Substantivele comune gen oţel, concordie sau gaz metan nici nu intră în discuţie. Unul a căzut din vocabular de curând, după 7-2.
Sunt convins că sunt foarte puţini antrenori în România care să aibă 26 de meciuri fără înfrângere. Iar Contra, chiar dacă spusese că ar prefera să mai piardă câte un meci şi să câştige mai multe, decât să facă egaluri, cred că ar fi vrut din tot sufletul să continue seria. Dar nu pentru statistică! Pentru el şi pentru Petrolul!
Gaz Metan Mediaş s-a impus corect, golul a fost valabil.
Dar dacă adunăm prestaţia golănească a lui Avram la Dinamo-Petrolul cu circul lui Colţescu la Vaslui – Steaua, fac atâţia kilometri de nedreptate, încât nu mai vezi milimetrul care pune mingea din pieptul lui Vitinho în poarta lui Pecanha.
Mai adunaţi la suma asta problemele cu care s-a confruntat Cosmin Contra la Petrolul, pornind de la fuga lui Bokila şi banii promişi de primărie, până la contestaţiile depuse de unele echipe pentru câştigarea meciurilor cu Petrolul la masa verde, faptul că n-a fost informat de cei plătiţi să facă asta că articolul 46 a fost reintrodus.
Mai puneţi dorinţa antrenorului de a face lucrurile bine, setea de afirmare (deşi, din punctul meu de vedere, un antrenor cu un trofeu la activ nu mai poate fi considerat „neafirmat”) şi veţi descoperi că Petrolul este un puzzle pe care Contra l-a făcut cum a putut mai bine.
Prefer un antrenor rău, chiar şi unul care sare la arbitru, decât unul care nu simte nimic. Sau, mai rău, care se face că simte.
„Vreau să-mi cer scuze pentru ieşirea pe care am avut-o după finalul meciului de la Mediaş, în momentul în care arbitrul Cristian Balaj mi-a arătat cartonaşul roşu. Ştiu că reacţia mea a lăsat o imagine neplăcută şi regret cele întâmplate. Îmi cer scuze faţă de suporterii echipei noastre, faţă de ceilalţi antrenori şi faţă de toţi cei care s-au simţit lezaţi de gestul meu.
M-am născut în România, am jucat peste 70 de partide pentru echipa naţională, iar marea mea dorinţă este să reuşesc şi ca antrenor în fotbalul românesc şi să obţin performanţe aici. Vreau să câştig cât mai multe meciuri, dar, din păcate, s-a întâmplat ca în unele momente să nu pot face asta din diverse motive.
Sper ca lumea să mă analizeze, în primul rând, pentru lucrurile pozitive pe care le-am realizat şi pe care vreau să le realizez în continuare cu echipa pe care o pregătesc. Le mulţumesc tuturor pentru înţelegere!”, a fost mesajul lui Cosmin Contra, postat pe site-ul oficial al clubului.
Eu îl înţeleg. Voi?
Ciprian RADU