Oamenii din popor se plâng că avem o clasă politică coruptă, populată de infractori cu acte. Desigur că poporul zice bine: pe holurile Parlamentului, îmbrăcate în costume Armani, dosarele penale circulă nestigherite, debordând de veselie tâmpă, încărcate de optimismul infractorului care jonglează, neprins, printre borcanele cu miere.
Dosarele penale, spoite în parlamentari de lux, au o singură menire, fără legătură cu interesul comun, integritatea naţională sau binele public: numai furtul şi îmbuibarea.
Dosarele penale sunt mai mici sau mai mari. Avem găinari de lux, dar şi derbedei rapace, care au format, după 90′, mafia gulerelor albe.
Pe aceşti indivizi îi leagă mai multe calităţi, de care sistemul nu îi obligă să se debaraseze, pentru că puşcăria ocoleşte, umilă, traficanţii de influenţă din Parlamentul României.
Pe năpârcile sistemului le leagă foamea de bani nemunciţi, setea de a strânge avuţii întâlnite doar la nababii de pe alte meleaguri, lipsa de cultură, dar şi dezinteresul absolut faţă de problemele grave ale naţiunii.
Pe oricare dintre indivizii din Parlament, pe hamsterii din ministere, în frunte cu secretarii generali, îi putem aresta, în orice clipă, pentru trădare naţională.
Într-un sistem social sănătos, cu instituţii care funcţionează de la sine, fără ingerinţele politicului, hoţii ar fi fost pedepsiţi exemplar.
La noi, într-un stat rudimentar, ale cărui instituţii funcţionează după modelul bizantin al „merge şi aşa”, „las’ pe mâine”, „dă-l dreacu’, să moară”, în care comisionul izvorât din devalizarea banului public a devenit un lucru la fel de firesc ca şi „bună dimineaţa!”, totul devine întâmplător, necontrolat şi abuziv.
De ce suntem fericiţi cu o asemenea clasă politică? Pentru că nimeni nu ia atitudine. În ultimii ani, orice tentativă de revoluţie s-a dovedit a fi o glumă. La fel ca infractorul care cunoaşte legea precum un avocat, şi politicienii miros slăbiciunea naţiunii de a riposta împotriva abuzului şi a furtului.
Politicienii sunt buni psihologi. Iar poporul acesta oprimat şi bătut de soartă, care se plânge pe la toate colţurile de hoţia celor care îl reprezintă în cele mai înalte foruri, acceptă situaţia, înjurând printre dinţi, la fel ca iobagul biciuit de ciocoi.
Uitaţi-vă ce se întâmplă acum, în prag de alegeri. Au fost montate afişaje electorale înainte de startul oficial al campaniei. Pedeliştii şi useliştii ne zâmbesc, deja, de pe toate gardurile. Este ilegal, dar o fac, răspunzând, golăneşte, că e „teasing”, nu campanie.
De fapt, lupta electorală a început de câteva luni de zile, iar poporul rânjeşte, a prost, primind ulei, pliante şi promisiuni cât cuprinde. Nu iese cu parul la poartă, când se prezintă militantul de partid cu găleata plină de mită electorală, ca să îl pună pe fugă.
Românul ia şi rânjeşte, parşiv, în barbă, spunându-şi: „Dă-te dreacu’, că io tot cu cine vreau votez”.
În acest mod s-a deşteptat naţiunea, după 22 de ani de la Revoluţie: ia mita, dar votează cu cine vrea. E un pas înainte, desigur, defazat, însă, cu vreo 100 de ani, faţă de alte state civilizate.
Poporul îşi are liderii pe care îi merită. Clasa politică este poporul, să nu ne mai ascundem după degete. Atât putem noi, românii, în anul 2012.