De Nicu Boaru
Încep cum nu trebuie (bine, dar eu și continui cum nu trebuie!), explicând de ce n-am pus în titlu „Colcăirea” aborigenă. M-am uitat în DEX și am văzut că termenul „colcăire” nu există. Vi le… clinchetesc pe la urechiușele dvs subțiri. Ce ziceţi, care sună mai urât: colcăială sau colcăire? Am avut, deci, de ales , pentru același cuvânt și aceeaşi realitate ( să zicem!) două vocabule dintre care una mai apăsată de conotaţii peiorative: colcăială.
Ce-o fi fiind aceea? Oricum, nu ceva onorabil, stimabil, venerabil. O realitate confuză, nealcătuită, cam fetidă, bolborosind în clăbuci de tină, un imn derizoriu al noroiului primordial. Cam umflat dar pe-aici ne aflăm. Că o luăm cu savantlâcuri pricăjite şi înfumurate (cum fac eu), că aplicăm , vorba lui Eminescu, „ne’ndurații ochi de gheaţă”, pe aceleaşi locuri ne aflăm (Bacovia) și parcă „un gol istoric se întinde” .
Ne alintăm cu citate, suntem (câți oare?!) bine-crescuţi, avem reflexe culturale, ba chiar (sporadic!) şi atitudini morale, dar marasmul se înclină spre slin, structurile decad amorful împăienjeneşte, mucilagina ia locul nu marmurei, ci pietrei, măcar.
Vremuri triste în Valahia cea etern-veselă sau pusă pe „veselit” . Nu poţi aplica prompt o etichetă roză pentru ceea ce se petrece; era să spun „se întâmplă”, dar la noi până şi tragediile (care nu există), dramele (care sunt cu bemol) şi tragi-comediile şi pătăraniile (astea da!) toate sunt pentru… amuzament, parcă. Ele se… petrec, cum se petrece zdravăn la… înmormântare. Toată lumea ştie cum „devine” la băutură şi cum sunt chemaţi lăutarii la pogribanie, după un început uşor cu o picătură de ţuică vărsată în memoria răposatului şi apoi, treptat, crescător, ca în Ciuleandra, fiindcă „îi plăceau şi mortului”, sunt chemate vioara, ţambalul şi acordeonul. Unii cu pianul, alţii cu ţambalul. Chestie de destin. Minorul scitic (Sciţia Minor, nu-i aşa?) îşi spune cuvântul şi îşi spune amărât-păguboasele accente.
Suntem în electorale. Nu ai voie să spui de X că este mai canalie decât Cațavencu şi de Y că-i mai prost decât Farfuridi. Alegerile din ’83 (una mie optsute, toamna!), nemurite de Caragiale, sunt un model de civilitate, fason, conveniențe. Acum, nici măcar să spui că asişti la o sârbă în căruţă a unor nulităţi hămesite, tare cupide şi stupide. Nu spunem, deci, nimic , ca să nu deranjăm niscaiva instanţe superioare în piticul climat carpato-pontic. De fapt, alegerile au fost câştigate deja din momentul în care nu foarte nestimabilul MRU a fost decuplat de la echipa guvernamentală iar aceasta, „spartă”, cum „s-a spart” partida independentă (inteligentă şi impertinentă) din nemuritoarea şi totuşi idilica astăzi scrisoare a diagnosticianului naţional născut la Haimanale.
Asta s-a vrut de către un trust şi-un mogul (era să spun „caid”, dar termenul desemnează şeful unei mafii puternice, americane, nu nişte filfizoni octogenari cu fermentaţie inghinală absolut jenantă pentru părul lui, cred, vopsit) al lui, să cadă cu orice preţ un anume partid şi mai ales un preşedinte. Prezidentul n-a căzut, e mai rău: parcă nu există! Partidul, sau aglutinarea adoctrinară (sunt savant, nu?!) din juru-i n-are cum să mai fiinţeze decât cu bazaltica structură a gelatinei. Aşa că au rămas cei buni: Ponta, Antonescu, Dan Diaconescu, Vanghelie, Becali. De data asta pot să spun, cu entuziastă încredinţare, că ne aflăm într-unul dintre cele mai faste momente ale ţării. Cred că Iorga, Brătianu, Maniu își înverzesc şi mai mult augustele oase de invidie, privind la eclatarea şi „diamanturile”, (vorba paşoptiștilor) cu care ne-am procopsit (Caragiale, nu?!).
Va fi puţină luptă între Dan Diaconescu şi Ponta, pentru că orice ai zice al doilea, procurorele n-a contribuit cu ceva memorabil precum Elodia. Miniștrii pe care i-a pus sunt ceţuri şi mai diafane decât stafia lui Hamlet; Elodia avea nu numai consistenţă, deţinea rotunjimi, ispite, incitări. Repet: avem embargou (şi încă n-a ajuns la guvernare, atunci să vedeţi botniţe, ba şi cătuşe… florilor!) la comentarii, aşa că ne reprimăm acidul, ba chiar acidularea.
Mi-ar fi plăcut, vorba lui Mateiu Caragiale, măcar atât „cu sifon, sifon albastru”. Să le lăsam lor , dacă nu sifonul, doar „atât”: „sifonările”. Emanările, adică, de fonduri europene sau „intestine” spre buzunarele lor sau spre niscaiva bănci de pe malul Leman-ului. Adică tot spre buzunarul lor cel în veci lipsit de „livre de poche”. Aşa că nu numai că nu putem pentru ca să zicem că n-avem pe cine alege, ci… viceversa: o corolă de imaculări („vă propun guvernul cel mai cinstit”, şi urmau… urma şcolilor, şi alea serale, toţi laureaţii corigențelor la limba română) şi de protuberanţe valorice.
Vrei „stânga”: Partidul Poporului îşi îmbie tandrele tentacule spre tine cu adierea vocii filiformului DD din Rolls; vrei tot la stânga? Dar ai milioane de euro ca să faci parte dintr-un club al motocicliştilor cu Harley… şi cu bluzoane guevariste? N-ai?Votează-i şi-o să ai, ce mai discuţie. Şi repede, încă.
Parcă te văd, iubite cetitoriu: tu la cârma taurului mecanic, cu pleterele în vânt, ascultând Nirvana, cu romul la oblâncul cailor putere şi-n spatele tău, o divă minijupată şi abstractă. Vrei dreapta: vezi mai sus! Românul e imparţial: acum şi aici, uite dreapta – nu e dreapta! Sau e tot stânga, care (cacofonia e a lor , nu a mea!), e tot de dreapta. Pardon: la dreapta. Evantaiul sau acordeonul politic se poate dilata cu paleţi numeroşi; dar cu cât se pliază mai mult oferta, cu atât, ciudat, ce ciudat, se îngustează spre… spre ce? Spre strâmtoare. A lui Magelan? Nu, n-avem grandoare, nici aici. Poate, date fiind structurile atât de solide de la noi, în social şi în cultură, în civilizaţie şi mental, poate, deci, spre… Magiulan. Magiunul, mâzga şi noroiul. Şi din când în când câte un… moroi al vremurilor trecute.