EDITORIALUL APH: Măşti râzânde… pe-un caracter inimic

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Zumzăi de nedumeriri, perplexităţi şi chiar întrebări. Nu mă credeam „capace” să am interogaţiuni şi reflecţii: fibră slabă! Nici nu mai intră în discuţie temele înalte, altitudinile şi metafizicul; acolo, lacătele sunt, pentru mine, închise pe vecie. Nu mă socoteam însă apt să pun întrebări acestui cotidian valah, deloc limpede şi curat.

Urmărind eu – să zicem! – Antena 3, o oră, două, trei, bântuind apoi pe parcela mediatică a combatantului fugos Dănuţ Diaconescu, mă umplu de indignările lor, mă contaminez cu interogaţii şi critici (la ei, într-adevăr, reale, solide, persuasive şi …. şi… rezbelitoare!) uit dramoletele vieţii mele personale şi combat alături de Gâdea, Ciutacu şi de marele spirit enciclopedic, oratorul şi dialecticianul Bogdan Chireac. Ce vreţi? N-am vocaţia observaţiei proprii, acute, şi a diagnosticului verid, mă bazez exclusiv pe inteligenţa despicătoare de neguri a Alessandrei Stoicescu, tânjesc după „omul cu laptopul”, ignor amoarea mea dintâi, Oana Zăvoranu şi visul meu din urmă, Gina Pistol şi devin doldora de nemulţumirile boborului revoluţionar.

I-am şi întrebat pe câţiva boboreni: ce este înscris pe flamura voastră de rezbel? Pentru ce combateţi, ca să rataşez şi eu, nevolnicul, cu arme şi bagaje – puţintele şi tocite – idealurilor voastre cristaline şi nostalgiei pentru o lume aurorală?

M-au privit cu binemeritată condescendenţă, ca pe un netrebnic, şi „năcăjit” ce mă aflu şi mi-au înşirat ponoase şi scăderi apocaliptice de-ale şarpelui veninos şi ale tartorului unanim care este musiu ex-prezident B: „e beţiv”, „a furat flota”, „a adus cu el numai c….ine, căţărându-le în posturi bănoase”, „ne-a tăiat pensiile, salariile, bea” (din nou!), 2dansează în genunchi cu ţigăncile”, „face jurnalistele „ţigănci”, e arogant, e populist, e retras, e vârât pănâ-n gât, suferă de ficat” (re, re-uri), „n-are nici pe naiba” etc, etc.

Dar, susur eu cu sfiiciune, ba chiar cu frică, „nu aveţi şi un argument propriu, de crispare, de propunere?” Pe astea le-am auzit de zeci de ori la minunatele posturi TV amintite. Cum deschizi această delicată trebşoară a gândului propriu asupra imenselor pagube de ordin individual sau naţional provocate de mr. B , cum eşti privit cu ciudăţenie. Unu mi-a şi articulat (cuvânt care înseamnă şi „a lovi”) o reprimandă rapidă ca un upercut :” a, ieşti, dai lu B!”.
Nici după mineriadele din ’90 şi ’92 nu era, parcă ţara mai scindată, mai polarizată ca acum. Există doar albul şi negrul. Nimic cenuşiu, exclusă orice nuanţă. Şi, culmea îndrăznim să punem albul (folosul, câştigul, progresul, viitorul, imaculatul, zborul) în cârca puţintel cam nevolnică a unora şi să îi grevăm pe ceilalţi cu tot catranul Gheenei.

Dar sunt tot românii noştri; şi de asta mi-am dat seama târziu (ce vreţi? mintea românului…). Pentru ce ne duşmănim atât de feroce şi de ireconciliabil, când, ştiut este că PSD-ul şi PDL-ul sunt pornite din aceeaşi tulpină a neocomunismului pus pe înavuţire. Ei reprezintă o stângă de operetă proastă, care nici măcar nu mimează – ba chiar le dispreţuiesc – preceptele fundamentale unei social-democraţii: austeritate, sentiment naţional, sentimentul istoriei adevărate (nu cu excluderea regilor, a mişcării legionare, a mişcării de rezistenţă din Munţii Făgăraşului din anii ’50) cu o busolă valorică orientată spre nordul creştin.

Cum pot fi circumscrişi sub stindardul acesta generos şi sobru şmecheri ca Videanu, divuliţe vizibile numai prin tocuri şi genţi, circari de-un grotesc inimaginabil precum Mazăre, ţigani aculturali şi agramaticali, putrezi de bogaţi precum Vangheli, o stângă populară adevărată l-ar redeştepta pe un Moş Ion Roată, pe vreun Moromete, vreun muncitor trudnic şi inventiv, nu pe palavragii îmbuibaţi şi ciocoiţi ai unei flamure irealizabile în România căţărării cu orice preţ, în ţara în care primul roman (primul dragi cititori, şi de aceea definitoriu până la diagnostic) este Ciocoii vechi … din 1863, iar dreapta, ce înseamnă pe aici? suma de clămpăgii de cafenea, jumătate dintre ei traşi de aţe invizibile de păpuşarii vechii Securităţi pentru păcate scoase din când în când şi la timp la iveală sau fluturate pe ascuns ca omul să ştie lungimea nasului?

Cu ce s-ar recunoaşte Gherea în doctrina lui Iliescu? Ar sta Pătrăşcanu la masa de Revelion cu Vanghele? Îl vedeţi pe Petre Pandrea şi pe naţionalistul Eminescu urmărind programul artistic cu „măicuţe” al clovnului de la Constanţa? Dar pe Brătianu , schwartz-uri la cafeneau din Tulcea cu somnorilă de la Cotrocenii de acum? Uite stânga, uite dreapta, care-i stânga, care-i dreapta?

Daca s-ar pricepe unul la teoria doctrinelor (precum Tismăneanu) îl afurisim ca pe ucigă-l toaca şi îngropăm sub anateme privind originea stalinistă a părinţilor. Iar boborul decade spre gloată, alaltăieri naţiune, ieri popor, mâine gloată, omiţând faza boboreană. N-am ascultat la minunatele posturi televizive ceea ce o să vă spun acum; nu ţin (şi nu merit totodată) să mă luaţi în seamă, dar ar cam trebui să dedicăm câteva minute şi rânduleţe şi conspectării valorii omuleţilor de jos.

Tot timpul ne îngrijim şi ne îngrijorăm de închisoarea lui Năstase (aia cu lux, cu spor zdravăn la calorii) de puşcăriabili viitori şi chiar prezenţi, toţi dintr-o închipuită stratosferă, Lăsând deoparte faptul că în niciun caz ei nu sunt „sus”, nu participă la noţiunea şi substanţa de elită sau protipendadă (acolo mai trebuie şi stil, iar pe Parâng cu oile nu prea merge papionul, nu e la el acasă ştaiful) s-ar cuveni să-i conspectăm puţintel şi pe cei care aleg.

Fiindcă aici zace iepurele, vorba latinului, lor li se datorează închiderea orizontului pentru copii noştri, precum şi confinarea climatului pe care-l respirăm, aici sunt pojghiţe, pături, straturi iar omogenizarea lor este o greşeală scump plătibilă, nu există nici-un fel dar absolut nici-un fel de legătură între muncitorul inventiv şi robace care aplecat în străinătate, care munceşte 10 ore pe zi ca să aducă familiei o ridicare materială şi liota de golani, numai bicepşi de la pază şi protecţie, sutele de mii de paznici şi gardieni care sprijină zidurile şi clănţăne en connaisseur politichia, funcţionăraşele scârbite de învârtitul câtorva hârtii, absolvenţii atâtor şi atâtor facultăţi de fineţuri, dar particulare (nu fineţurile!) când locul lor era la vreo şcoală profesională.

Ce fac cu mafiile ţigăneşti, cu ciupercăria de trândavi clămpăniţi, cu liota de coafeze, cu neica-nimeni? De ce să-mi decidă ei, cei cu Pleşu, cu Patapievici ce trebuie să citesc, ce icoană să fie sau să nu fie în clasă, ce istorie să se predea? mamelucii, piticăraia, ploşniţele bipede… Ne-ar trebui, dragă cetitorule lectura unor pagini din Eminescu, Iorga, Cioran, în care canalia şi piticaniile (deopotrivă) române sunt prinse în ace de insectar, când nu sunt băgate direct într-o baltă de acid amestecat cu noroi. Ne lipsesc – şi pentru că ţoapa nu acceptă „dirigenţii” etice şi spirituale, mentorii, omiţând sau ignorând că ei nu compar ochilor noştri neşlefuiţi la altitudinea şi carura pe care le vor dobândi după moarte. În timpul vieţii, nici chiar Eminescu n-avea dimensia mitului; Iorga era afurisit după catastroficul său regim din anii ’29-’30.
Dar despre beteşugurile – nu mari, nici măcar ele! – Infirmităţile şi opacităţile boborenilor, pe data viitoare.