Nu e comod pentru vreun comentator sau (b)analist politic ori autor de (cr)editoriale cum mă doresc să-ţi iasă niscaiva impresii provocate de neliniştita şi totuşi apatica societate românească. Dificultatea amară a amărâtului de glosator de situaţii vine şi din aceea că orice ar zice se vede contrazis prompt nu de-o afirmaţie a părţii celeilalte, ci de situaţii obiective, compacte şi irefutabile. De exemplu : Nu poţi să mai spui acum (fiindcă nu ţi se publică … la nivel central) că lucrurile merg prost în ţară.
Anumite trusturi de presă au stabilit că există un singur „om negru”, care uite!, a venit fără să fie ora 12.00 (şi a venit pentru a treia oară!); restul, sunt parcele smălţate cu azalee, peste care plutesc norişori albicioşi şi din care coboară pe scripeţi minunaţi, silenţioşi, îngeri bucălaţi. Nimeni nu vorbeşte că euro a explodat (ba chiar a implozat); că benzina a trecut de 6 lei!!; că din măririle promise, jumătatea primită e demult teşită prin scumpirea vieţii de zi cu zi.
Oricum, nopţile devin tot mai lungi şi mai albitoare, şi asta nu numai pentru că am trecut de 21 iunie. Constantă este o zarvă, un climat nu foarte pur de aparentă intransigenţă din partea aceloraşi trusturi, neobosite în a căuta discuţia şi neîmpăcarea. V-am mărturisit de atâtea ori (sau nu v-am ascuns) dragi cetitori simpatia mea pentru orientarea revoluţionarilor de la 1848 şi-ai făuritorilor României moderne.
Sunt un om în panteonul căruia Rosetti şi Brătianu înseamnă la fel de mult, deşi cele două ilustraţii ale României incipiente se duşmăneau de moarte. Aşa erau liberalii pe timpuri şi aşa au fost până prin 1946-1947 când orice formă de libertate a fost jugulată. Independenţi, critici, intelectuali de forţă, oameni cu umor, cu sare şi piper în replici, liberalii nu practicau colectivisme şi maimuţăriri de şefi; nu papagaliceau, nu îşi idolatrizau şefii: îi admirau critic sau îi detronau. Ceea ce vedem noi acum reprezintă un otova cvasi-generalizat al populaţiei nu numai al electoratului. Iar referendumul (plebiscitul) de duminică a dezlănţuit umori şi chiar resentimente, şi nu e bine.
S-au întâmplat, zeci, sute de mărunte evenimente (scuze pentru adjectivul contradictoriu) care au vorbit şi despre ceea ce v-am fluturat prin faţa ochişorilor dvs. inteligenţi: o senzaţie de frică şi un sentiment de îngrijorare al multor intelectuali care nu se află în prim-planul vieţii sociale dar care sunt constrânşi să suporte ironii, coliziuni ba chiar afurisenii („coliviuni”) prin variile medii nu chiar foarte nutrite cultural pe care le străbatem.
Iată o mică întâmplare despre au relatat un post TV şi un ziar, ambele centrale: în sudul ţării, într-un oraş de provincie o doamnă în vârstă, în vârstă bine (80 de ani) se vede silită să meargă la vot, într-o zi în care se simţea groaznic de rău, fiindcă aflase că surorile şi asistentele din singurul spital orăşenesc din urbea de provincie din sud împiedică pur şi simplu internarea celor care sunt de acord cu „javra”.
Situaţia este reală, oraşul este Corabia. Fiica doamnei, o profesoară discretă, declară cu voce frântă că a îndrăznit să-şi înfrângă frica şi să relateze situaţia mamei ei care aflase de la alte persoane care păţiseră „embargoul” despre opoziţia făţişă a minunatelor „ţucălărese” de la spitalul local. Cam peste tot, în mediul medical, decalajul politic, de orientare, între medici şi surori şi celelalte cadre auxiliare, este evident.
Nu scot de aici însă nici o concluzie jignitoare pentru nimeni. Nu pomenesc nimic că susţinătorii unui anumit partid au mai puţină carte decât ai altui partid şi nici nu comit obrăznicia de care am auzit în ultima vreme după care anumite regiuni din ţară sunt mai civilizate şi mai „inteligente” decât altele.
Ba chiar pot să mă amuz şi să vă rog şi pe dvs. s-o faceţi: noi credeam, când eram răi, că sudul Olteniei şi Moldova dau băbuţe multe şi nişte bravi ignoranţi. Iată că acum, ne mândrim cu civismul oltenesc şi moldovenesc în timp ce minunata Transilvanie este povârnită cu tot felul de insanităţi. Nu poţi să decretezi că Ion şi Gheorghe, Nicolae şi Vasile de la Ocna Sibiului, de ex. au primit de la Viktor Orban ordin să nu voteze, să nu se prezinte.
Trebuie să fi înrăit zdravăn sau foarte credul pe ceea ce zic nişte minunaţi comentatori şi moderatori de tip Gâdea ca să poţi să denigrezi una din zonele cele mai aureolate de istorie şi mai dense în civilizaţie morală şi socială.
Aud că şi Alina Dumitru a fost făcută de inefabilul Badea „nemernică”, „ticăloasă”, pentru neprezentare la vot. Şi de final, două vorbuliţe legate de piticoşenia mea. Eu, fără să fiu soldat fidel al unui partid, am loialităţi civice şi activisme. Am votat. Dar de ce oare simt în continuare, acum la trei zile după că nu s-a avut nevoie de bruma mea de ştiinţă de carte, de firavul meu prospectivism social; ci doar de simpla prezenţă a anatomiei mele. Nu experienţa şi dorinţa de bine pentru tineri, gândul la o clasă de mijloc cuviincioasă şi prosperă, ci doar constituirea şi prin prezenţa mea a unui număr necesar pentru ambiţia unui mare şef de trust.
Nu sunt orgolios pentru această duminică neglorioasă din viaţa mea. Nici pe vremea lui Ceauşescu n-am avut senzaţia aceasta de umilire: ca la puşcărie, devenisem un număr. NICU BOARU