Mă întâlneşte un hâtru şi „mă agrăieşte”: „Ce să fac, dom’le, că nu pot să mă mai plâng pe motiv de bobor”. „Cum adică, pă (ca să vorbesc ca liberalii mei), bobor esti supărat mata?”. „Nu. Nu neapărat, dar nu mă simt bine văzând că dacă mă plâng sau mă vaiet de ceea ce se întâmplă în jurul meu, găsesc imediat nişte priviri dezaprobatoare şi nişte mârâieli din partea unor oameni care până mai ieri trăiau chinuit, ulceraţi de grija zilei de mâine”.
Şi-mi explică vreo jumătate de oră în fraze gâfâite şi puţin incoerente (cam cum e şi textul meu!) de ce nu mai are curaj să-şi căineze condiţia de român în anul de dizgraţie 2012. Rezum: secetă cumplită, deci produse scumpite şi rărite, fără suculenţă şi cam insipide, benzina care a înnebunit ca preţ, energia electrică, euro şi cam tot ce mişcă, râul, ramul. Astea sunt lucruri ştiute, numai că, ce ciudat, ce bizar, nimeni nu mai pomeneşte de ele.
Cumpăr din ce în ce mai puţin dar nu aflu că situaţia s-a înrăutăţit de 3-4 luni încoace; ba, colăcel peste pupezică (ca să diminutivez ca surorile medicale, abundent şi leşinat), ba culmea, nu mă crede nimeni. Coşul lor e tot mai uşurel, dar protestul nu e doar inaudibil: nu mai există. De ce nu există? Fiindcă nu se mai spune la televizor! Împotriva a ce să te indignezi când nu ai temele date de anumite televiziuni! Am eu cuvinte să spun că îmi umplu cu tot mai puţini litri rezervorul? Că untul regresează spre margarină? Că mă întorc la alimentaţia raţională de dinainte de ’89? Mă jenez, încheia amicul, să spun că nu mă simt chiar confortabil în zi de salariu.
Puteţi costata uşor veridicul acestei scene. Este minor, el, veridicul, dar vorbeşte despre multe. Şi-apoi, e viaţa noastră la mijloc, cu câtimea ei de libertate şi (oho!) de demnitate. Aşa minoră cum e, este viaţa mea, a ta, a copiilor noştri. De ce să fiu încartiruit sau categorisit infamant drept argat nu numai adept al fostului preşedinte (pentru mine Băsescu e deja defunct) dacă articulez şoptit, nu strigat sau însoţit de înjurături că nu este condusă bine ţara în momentul ăsta.
Guvernul este alcătuit din nişte oameni care sunt ba nepricepuţi, ba taraţi de suspiciunea nu chiar fantezistă că au fost colaboratori (vezi cazul acestui nu foarte simpatic rector clujean, abuziv, Marga), ba incorecţi şi foarte neatenţi în gestionarea banilor publici, cu privilegiere a firmelor proprii, mascate. Iar aceştia sunt cei care i-au înlocuit pe cei care au fost înlocuiţi de cei care au fost destituiţi. Cazul-(urile) de la Învăţământ sunt notorii şi scandaloase.
Zăbovind în ograda lor, nu foarte curată, nici aseptică, nici acum nu m-am dumirit de ce şcolile încep pe 17 sept. Nu cred în soliditatea minciunii cu neterminarea reparaţiilor şi insuficienţa cadrelor. De 20 de ani n-a fost început de an şcolar în care să nu fie vorba de sute şi chiar de mii de şcoli şi şcoliţe la nivel de ţară, în care reparaţiile să nu fi ajuns nici măcar la jumătatea traiectului lor necesar. Am găsit acum o minciună pe care nici ţâncii n-o savurează.
Sau, se bucură şi se roagă la Domnul ca lucrările să se încheie de 17 octombrie!
Altfel, lucruri în cheie obişnuită. Protestele anti-Băsescu continuă, dar cam jenant, cu câteva falange pirpirii de reprezentanţi gelatinoşi ai vârstei a … IV-a, dacă există aşa ceva şi cu alte giumbuşlucuri împănate cu neseriozitate. Primul este necesar; dar la el ar trebui să cotizeze afectiv şi să vertebreze numeric şi ca formă morală maturii naţiei, intelectualii, când colo, nişte pensionari cam zăpăuci, câteva falange neaerisite furnizate de nişte partide care n-au (încă) numărul necesar pentru accedere parlamentară (vezi PPDD-ul).
Alături de revendicare şi clamare a protestului, trebuie tras de mânecă urgent şi redutabil onor guvern. Iar protestul maturilor, responsabililor, intelectualilor, ca şi al oamenilor modeşti, dar contribuabili oneşti (de ce să-i uităm pe aceştia?) unde este ? Să ne temem că vom fi alipiţi cu anasâna „băsescofililor”?”
Sună a sofism, şi chiar este, repet (deşi aţi înţeles cu asupra de măsură puţinătatea mea semnificativă) : de ce nu dă bine să protestezi acum? Sau mâine, dar nu poimâine. Care este atunci indicatorul după care (poate) este luat în seamă de către guvernanţi atunci când îşi verifică capacităţile lor inestimabile? Să-l lăsăm pe Crin Antonescu în dulceaţa reveriilor lui (iar eu, mai liberal decât Moromete, abia aştept schimbarea lui, aşa cum vrea o bună parte din intelectualii grei ai acestui partid uluitor de important în istoria României, deci abia aştept să văd cum o să-l critice cei care mă ceartă pe mine acum că-l critic), şi să ne amintim că domnul Ponta, acum vreo 100 şi ceva de zile ne vorbea despre „raritatea şi marea importanţă profesională şi politică a aleşilor, numiţilor în guvern”.
De când i-a propus pe primii au fost schimbate, de silă, de milă 4-5 garnituri. Unul nu a fost bun. Că este aşa o dovedeşte faptul că sunt schimbaţi de către cel care i-a propus. Să nu discutăm acum (şi nici altădată) de calităţile morale şi profesionale ale celui care i-a propus!
Pentru mine (dar ce contez eu?!), furat sau nefurat doctoratul nu înseamnă nimic în priceperile de a conduce o ţară. Putea să aibă (exagerez! şi liceul şi să aibă intuiţia problemelor, a soluţiilor, a sfetnicilor şi a oamenilor pricepuţi în varii sectoare, pe care să-i cravaşeze sau să-i laude în funcţie de realizări.
Există un personaj în Camil Petrescu, în Ultima noapte … , numit Tănase Vasilescu-Lumânărarul , care conduce o editură, şi o dirijează cu mare profit, başca alte afaceri, şi care era analfabet! Îşi masca grava carenţă (anomalie chiar), purtând ochelari de orb! Atât am vrut să fie ca vertebră tematică în acest articolaş: să putem, să recunoaştem liniştit şi cinstit că lucrurile nu merg bine, că nu îi doare acest lucru pe guvernanţi, că se pierde enorm în timp bani şi energie tot resuscitând cazul (repet : mort!) al lui Băsescu, când coşniţa cotidiană, pacheţelul copilului, benzina sau biletul navetei, pâinea împuţinată şi ziua de mâine nu chiar lipidă ne-ar obliga la alte priorităţi.
Mă taxaţi dur că am pomenit de aceste lucruri? NICU BOARU