Nu sunt babă colivăreasă şi nu mă prăvălesc în cucernicii de vulpe, vorba lui Eminescu. Ştiu însă ce-i frica de Dumnezeu şi, mai ales, mi-ar fi frică să… nu-mi fie frică de Dumnezeu! Adică, să dau cu barda în Dumnezeu, cum spune poporul ăsta înţelept. Pardon: cum spunea poporul înţelept (scuze de pleonasm!) altădată. Nu fac caz (acuzativ, da: de mine!) de precepte şi imperative ale vieţii pravoslavnice, deşi încerc să le transform în conduită şi respiraţie cotidiană.
Îi înţeleg şi pe „puţini credincioşii”, ca şi pe atei. Nu sunt la cuţite nici cu aceia, mulţi, care spun că nu intră în biserică „fiindcă popii”, motivând că ei îl au pe Dumnezeu în sufletul lor ca un comerţ aparte cu cele sfinte, că, pesemne, un fir scurt şi invizibil îi leagă cu transcendenţa, căreia îi transmit rugăminţile şi solicitările cele mai înalte şi mai eterice cu putinţă: o casă, un automobil mai simandicos, o funcţie mai impozantă, agremente sociale diverse.
Sunt prin urmare un omuleţ… cristoforic, cum se spune în teologie, purtător al Mântuitorului în sufletul lui cu tensiuni spre mai sus; un biped în curs de umanizare şi care nu concepe relaţia cu Dumnezeu altfel decât eclesiologic, adică în cea pravoslavnică, obştească biserică.
Ştiu de asemenea ce importanţă are viaţa duhovnicească, trăirea creştinească intensă şi altitudinară, aici, în Carpaţi unde numai în partea răsăriteană a ţării mii de clopote invocă şi aclamă pe Atotţiitorul cel puţin dimineaţa şi la chindie. Iar duminica, cu majestate şi cu tremur.
Nu ignor jocurile, interesele, conflictele şi, până la urmă dorinţa cvasi-manifestă a multor instanţe plutocratice sau politice europene, internaţionale de a se (cam!) restrânge influenţa ortodoxiei; impasul economic în care se află Grecia – prin Muntele Athos, ca şi prin dârzenia Patriarhiei ei, ţara asta reprezintă mai mult decât Rusia, un pol şi un garant al ortodoxiei – e doveditor pentru încolţirea fără scrupule la care este supusă o ţară „neascultătoare”, neobedientă.
Şi la noi, prostovani, structuri lăuntrice mămăligoase supralicitează „corectitudinea politică” şi ecumenismul – în fapt, o ştergere identitară, o adoptare fără crâcnire a ceea ce dictează înalta finanţă mondială. Jenante au fost scandalurile impure legate de prezenţa icoanelor în şcoli, ca şi de diabolizarea măicuţelor de la Tanacu.
Ore întregi televiziuni aiuristice organizau „dezbateri” în care orice prostălău putea să telefoneze. Îmi cer şi nu îmi cer scuze pentru, să zicem, umoare: tot timpul vezi sau auzi pe câte un amărât cu prurit lingual care „îşi dă cu părerea” despre lucrurile de subţire, vorba lui Arghezi.
Literatura, teologia, Cărtărescu şi Herta Muller, Dilema şi Petru Dumitriu – toate sunt la buzunarul mic al proastei din târg. Aici s-a ajuns cu minunatele regimuri de strălucită stângă, cele care au încurajat ridicarea neghiobilor şi, mai spre zilele noastre, a ţoapei cu bani, a golanului cu Audi.
Ce mi-a fost dat să aud în scandalul tunător de se cutremurau catapetesme purtat în jurul icoanelor în biserici, mi-a fost de ajuns pentru o zecime din ce voi păţi eu în iad ca binemeritată pedeapsă că înjur (nu chiar nemotivat) gloata incultă şi îngâmfată.
Parcă aud câte o țoapă feminină: „că cum să să sperie fimia de icoanele alea din clasă?” Tare mi-e drag … liberalul Ilie Moromete, cel care ştia cum să se adreseze acestor gingaşe antropoide cu pectorali mai dezvoltaţi : „de ce, fă, proasto, să să sperie fi-ta?” Am ajuns să ne jenăm de o icoană într-o clasă … jignind sensibilitatea, liberul-arbitru al elevului cu suflet fraged şi cu pulsiuni artistice!
Fir-ar pielea noastră cam solzoasă să fie! Ieri, duminică, mă holbam a privi la chipurile contimpuranilor mei ploieşteni din Parcul Foamei de vizavi de Hale. Era un târg de pielărie şi blănărie. Mai erau tonete cu cârnaţi şi brânzărie. Nu arăt a Făt-Frumos şi mă bucur că nu mă vedeţi acum şi, unii dintre dvs. în veci; dar cum se înfăţoşau zeci, sute de (in)articulări humanoide, plânsul şi râsul te podideau. Goya şi Bosch (nu ăla cu bormașina) îşi uniseră fantezia rea ca să deseneze chipurile lor fără lumină, crunt private de disponibilităţi afective şi intelectuale.
Nu erau chiar săraci: majoritatea se tocmeau (iar hainele costau, nu glumă!) sau purtau sub braţ o pielicică, o blăniţă… îi vedeai apoi înfulecând „la modul spart” 2-3 cârnaţi la vreo 50 de cm fiecare, agitându-i cu stropiri în furculiţa, neînfrăţită cu un cuţit cu care îşi punctau debitul vocalic – salivar. M-am gândit că dintre ăştia un sfert vor vorbi seara prin telefon, la Gâdea despre Patavievici şi Mircea Cărtărescu…
Deci nu a fost nici o surpriză când pe întâi noiembrie năsosul de Radu Tudor batjocorea patronii spirituali ai zilei, Sfinții
Doctori fără de arginți Cosma şi Damian din Asia, întrebându-se „de garagaţă”(vorba tipului cu proboscidă, cu năsoi, adică) „cine mai sunt şi ăștia d-le?”
Şi urmau hazul subţire, ironia subtilă cu care numai comentatorii tv de această înaltă talie o pot desfăşura. Ca să răspunzi cu o dizertaţie ar fi ridicol de inadecvat. Mârlănia lor cere doar tratamentul caragialian de cvadruplă onomatopee: „treosc, pleosc, jart, pac!”
Chipurile nu e frumos să vorbeşti sau să te comporţi nelevent chiar cu cei săraci cu duhul. Era valabil însă, zic eu, pe vremea lui Caragiale, când … nu „prea” erau pauperi cu cerebelul şi nici foarte mulţi lipsiţi de „manere”.
Tudorică al nostru e propus însă ca deputat din partea unui partid pe care dacă l-ar vedea în degenerarea slinoasă de acum, Brătianu ar muri din nou.
Vorbea un preot, duminica aceasta, despre „păcatul nesimţirii”. Aici zace iepurele, vorba latinilor. Să ne dea Dumnezeu putere să zgâlţâim cu pilde de construcţie şi niscaiva cozi de lemn dur de la lopată nesimţirea besnicoasă şi trufaşă masiv împrejmuitoare.
Şi, mai ales, pe cei care o manipulează şi mulg de ani de zile, arătându-i lui Golea ce să pretindă şi cine îi sunt duşmanii. Inamicii au fost şi sunt întotdeauna lenea, prostia, râsul cretin, dispreţul de cel care se saltă prin strălucirea minţii sau prin intensitatea talentului, ignoranţa şi îngâmfarea tâmpă.
Pentru acestea picamerul cel mai eficient sunt râsul sau grimasa, sancţiunea nebăgării în seamă, şcoala în draci, cultivarea elitei şi zdravăna „altoire ” cum zicea poporul înţelept invocat la început. Te „altoiesc” adică îţi trag cu dragoste câteva … observaţii ca să îţi aduc firul regenerator al pomului cu rod.
Nicu Boaru