Am reţinut câteva scene savuroase din perioada ultimelor alegeri, în regia dătătorilor de mită electorală. Într-o comună prahoveană s-a plimbat un tir pe uliţele localităţii, din care se aruncau, în curţile oamenilor, găini vii. Câte o găină pentru fiecare consătean alegător, să se ajungă la toată lumea.
Circoteca a continuat, în ţară, cu perechea de pantofi: tovarăşul candidat dădea, în timpul campaniei, pantoful drept, asigurând alegătorul că îşi va primi pantoful stâng după alegeri, dacă votează cu cine trebuie.
În Prahova, mita electorală se împarte cu vârf şi îndesat.
Chiar în Ploieşti, la debutul campaniei electorale, cetăţenii evlavioşi care ieşeau dintr-o biserică erau aşteptaţi de către activiştii unui partid cu sacoşe în mâini. Iar s-a dat pentru fiecare, să se ajungă la toată lumea.
În sacoşă erau următoarele: una bucată pateu de ficat, una bucată conservă de peşte, una bucată sticlă vin, una bucată ciocolată, una bucată sticlă ulei, una bucată pui şi, atenţie, una bucată carte de vizită a candidatului. A candidatei, de fapt.
Oamenii au trecut, au luat, au rânjit mulţumiţi şi au plecat acasă, dându-şi coate: „Ce s-a dat, bă, ce ţi-a dat?”.
Auziţi, bă, s-a dat ce meritaţi.
S-a dat prosteală pentru proşti. S-a dat, ca de fiecare dată, adevărata doză de respect a politicianului faţă de alegător. Atâta face românul în ochii politicianului: o conservă.
Poporul nu are aşteptări, decât kilul de făină primit drept mită. Dacă poporul vroia dialog, nu pomana nenorocită a celui care îl tratează ca pe un iobag, le cerea politicienilor idei şi programe. Le cerea o conduită corectă, cinstită.
Politicianul ştie perfect cât poate poporul, tocmai din acest motiv îşi permite să îl batjocorească.
Lipsa de educaţie a poporului este omniprezentă, de la scobitul în nas şi scuipaţii de pe stradă, până la hlizeală tâmpă de la televizor.
A început campania de două săptămâni şi foarte puţini dintre cei care vânează voturi vin cu platforme politice pe care le prezintă oamenilor, cu o palidă dorinţă de a le explica ceva, de a-i face să înţeleagă vreun program cu propuneri legislative pentru următorii patru ani.
„Ce ne dai, maică?”, l-a întrebat o bătrână pe un prieten care candidează prin judeţ. Ăsta, nervos de întorsătura discuţiei cu alegătoarea, a încheiat abrupt subiectul, în bătaie de joc, şi i-a replicat:
„Mamaie, votează-mă ca să fur patru ani, după care îţi dau. Fur, mamaie, tot ce pot!”. Baba a făcut ochii mari şi s-a îndepărtat încruntată: „Să fiţi ai dracului de hoţi, că toţi sunteţi la fel!”.
Întrebare: Baba nu e hoaţă, în felul ei?
Ăsta e nivelul: oamenii îi întreabă pe candidaţii la Camera Deputaţilor când le asfaltează aleea dintre blocuri. Habar nu au ce votează şi ce pot face aleşii lor.
Un deputat nu poate să înlocuiască primarul în treburile comunităţii, acesta are un alt rol. În 2012, poporul habar nu are ce face un parlamentar. „Dorm, dă-i dreacu’, nu fac nimica” – aţi auzit des asta, nu?
Că parlamentarul este acolo pentru creionarea unor proiecte legislative care, odată votate în plen, se transformă în legi care ne afectează viaţa tuturor – de asta nu a auzit alegătorul.
Că deputatul nu poate să vină cu târnăcopul sau cu lopata în faţa blocului, că nu poate asfalta străzi printr-o simplă decizie – asta nu ştie alegătorul.
Cum să discuţi despre program de proiecte legislative când oamenii habar nu au ce face un deputat sau senator?
Efectiv, nu le pasă. Atunci, politicienilor de ce le-ar păsa?