Ne asurzesc duruind de-a surda. Deşi afară e radios şi în casă … arde ca focul – la etajul patru, sus, sus, dar sub acoperiş ! – vipia unei veri zbucnite năvalnic, tot înnorat spre pâclos e cerul românesc. Nu tu tempestă, nu primăvară cristalină. Un cer livid, fără nicio promisiune. Iar jos, pitici cu coifuri strâmbe din carton presat bat dizarmonic în nişte tobe de tinichea, intonând cacofonic marşul dezastrului permanent.
Un Vicleim – vorba răposatului Fănuş – de măşti scălâmbe, în care pocirea este pe dinăuntru, sub nişte Armani sau Gucci de împopoţonare de paiaţe triste. Am aproape o lună de când n-am mai deschis televizia multiplă şi monotonă a splendidei Românii. Scuze pentru această confesiune, care nu se vrea sugestie, îndemn.
Lehamite de toată clănţănitura avocăţească sau rechizitorială a năiniţilor cu bani grei. Parcă v-am mai spus : de când am aflat, scris în vreo două ziare, că bipedul Dumitrescu, moderator infatuat şi dirigenţial la Realitatea (sau o Antenă), care acum a trecut la o Antenă (sau o Realitate), dracul să-l ştie – a încasat numai anul trecut … un milion opt sute de euro pentru jigărita şi jigădioasa sa prestaţiune, m-a prins o silă (scârbă, vorba lui Eminescu) iremediabilă.
Mă gândeam la programele de ştiri pe care acum, salutar/salubru/terapeutic nu le mai aud /văd la cei care le realizează şi la plătitorii – şefi ai acestor ştiri.
Ce secvenţe din realitate, pardon, din actualitate, pot pensa ei şi impune ca simptomatice pentru pulsul unei zile româneşti? Cum poţi să te aştepti de la nişte derbedei mercenari, agramaţi şi ştiutori de 3-4 sute de cuvinte să-ţi arate lucrurile bune, foarte bune şi chiar însănătoşitoare moral care au loc în ţara asta în fiecare zi?
Şi asta în ciuda ticăloşiei şi corupţiei de sus şi, în acelaşi timp a uriaşei (îmi controlez adjectivele) mitocănii, violenţe, trivialităţi, neseriozităţi, ţigănii, propensiuni incontinente spre furt, mită şi înşelăciune la grosul (şi grasul, pentru că s-a îngrăşat în draci de atâta, îi citez „friptane şi bericioaice”), popor (care?) post navetist şi precapitalist? Corelativ cu această sistare televizivă, cu care foarte mulţi tineri se pot lăuda, prinşi fiind de lucruri mult mai serioase, se află dilema şi tensiunea plecării din ţară.
Iar motivul foarte des invocat nu este cel adevărat: lipsa de bani. Spuneţi-mi şi mie, dragi cetitori: să aveţi arginţi pentru toate cele ale confortului şi abdomenului (să vă dea Dumnezeu!); puteţi trăi un sentiment de mulţumire plenară prinsi fără scăpare în mareea (sunt elegant!) cotidiană de … nocturn interior, alcătuită din jeg lingvistic, înjurături de-o ordinărie care l-ar face invidios pe descriptorul Barbu Eugen, cel al Cuţaridei.
O agresivitate nevrotică, o concertare ca un tir nemilos de katiuşă infectă a lui ’tu-ţi! te … pe mă-ta şi iar, p … m …mereu p.. m… Nu sunt naiv, nici vetust dar cum poate să-ţi intre bolul alimentar când orice uliţă, nu stradă sau şosea este pur şi simplu sufocată de maşinile trufaşe ale …. sărăciei cumplite din România. Când în spatele zidurilor cu fundament de piatră şi fier forjat simandicos (ştiţi cât costă un gard din ăsta? e aflaţi că milioane! de gospodării îşi pot permite zecile de milioane pe care eu, profesor gr. 1 nu-mi pot permite pe 20 m lungime) auzi trivialele „folcloare şi maneluri” vorba lui Şerban Foarţă; când nici nu s-a făcut verde la semafor şi din sparte te clacsonează BMW-ul etniei conlocuitoare; când îi depăşiţi trufia pe patru roţi şi antropoidul îţi blochează maşina într-o intersecţie şi iese cu bâta la tine.
Nu ne putem ascunde într-atât adevărul acesta nu curent ci curentant sunt o trivialitate şi o ţigănie atât de duhnitoare încât nu numai că-ţi vine să laşi baltă toate interesele, dar vrei să te retragi, fără să fi Caragiale sau Cioran mâncând doi covrigi (şi nu „friptane şi şpriţane”) într-o tihnă civilizată cu respect sau măcar cu aparenţele convenienţelor.
Sunt după Rudului, şi-am văzut trecând dinspre Mimiu, din cea mai afundă copilărie, cârduri de ţigani. Nu aveau nimic agresiv, nici pocit în vorbă, ce văd acum şi mai ales ce aud e un tomberon cu fecale. Nu merită nicio investiţie de afect şi nici înfiriparea unui ideal.
Nu sunt defetist, dar cred că şi Iorga, biciuitorul lenei şi al prostiei, cel care ura trândăvia şi nepatriotismul – Iorga însuşi deci, ar avea enorm de lucru doar ca să pună palide premise regenerării. Nu mă prind deci în plasa lor de doi bani hahalerele moderatoare.
Răul nu se află doar într-o anumită tabără politică. Pornirea însăşi, din vicleană, parşiva „răscoluţie” din ’89, când au plecat (pe năsălie) ai noştri şi-au venit tot ai noştri, a împiedicat „însămânţările de primăvară” şi tot ce era pegră şi nesimţire, lumpen (vă aduceţi aminte de hoardele de navetişti după trenuri, cei care rupeau pielea fotoliilor din compartimente, se ştergeau pe pantofi cu perdelele, vomau sau defecau pe jos în WC-ele din trenuri?) a ieşit prin butăşire pe dedesubt mineresc în hoarda pocită de sus, clocind viermăraia nesaţiului popular de jos.
În rest, o mână de oameni cu distincţie şi onoare, văzuţi ca nişte exemplare de Antipa de mai toţi şi o groază de tineri care ştiu sigur că generaţia de la 50 de ani în sus are grave stâlciri caracteriale. Nu toţi, bineînţeles, nu puţini însă, iar eu (dedulcitul a două limbaje altădată, la obedienţă şi înjurătură pe ascuns la nedemnitate şi la castrare de liber arbitru) sigur! NICU BOARU