A mai început o zi în oraşul cenuşiu şi murdar, ca un obraz nebărbierit şi ars de soare. De la fereastra mea văd zorii roşii, iţindu-se la orizont şi furnicarul de oameni readus la viaţă de noua zi ce bate timid la uşa mea. Îmi e lene să mă duc să-i deschid şi ea mai bate o dată, crezând că n-am auzit-o. Pătrunde înăuntru, deşi n-am invitat-o, şi se apucă să îmi scuture gândurile prăfuite de astă-noapte.
Cât îmi deretică ea prin gânduri îmi aprind ţigara şi plonjez spre ibricul în care cafeaua s-a răcit demult. Radioul cu ceas se porneşte pe buletinul de ştiri, mereu acelaşi, ca într-un sinistru „deja-vue": încă o crimă, încă un viol, încă o spargere... Un om sătul de viaţă care s-a aruncat în gol de la balcon, deşi toate erau OK în familia lui şi „oficial îi mergea bine".
Bine ne merge, spun EI, şi nouă, ăstora care am rămas aici. Ne străduim „să trăim bine", cu toate că ne cocoşează „birurile" aduse de poştaş dimineaţa în tolbă. Nici pe tv situaţia nu e mai roză: aceleaşi ştiri morbide cu crime, violuri şi jafuri, comise probabil din nevoia făptuitorilor lor de a ieşi din anonimat, de a atrage cumva atenţia opiniei publice asupra lor.
Din când în când monotonia e spartă de personajul unui clip publicitar care, ţinând în mână produsul firmei ce l-a angajat, exultă bucuros de parcă ar fi descoperit secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Bucuros îşi împărtăşeşte bucuria pe sticlă, mirat că pe noi ăştialalţii, proştii, nu ne-a dus capul la ce l-a dus pe el să facă.
Oficial ne merge bine! Dar ne-ar fi mers şi mai bine dacă făceam ce a făcut el, care s-a îmbogăţit peste noapte, şi-a rezolvat toate problemele pe net cu un singur click de mouse, ba i-a mai rămas timp să se ducă şi pe nuş' ce plajă însorită.
Ce-ar fi să-l arunc şi pe el de pe balcon, cu tot cu televizor? Să se sinucidă de prea mult bine!