Trăim vremuri atât de sucite încât uneori îţi vine să zici că sunt sau devin nostime. Au si caraghioslâc şi picanterie, au „coloare” şi damf. Nu miresme şi semitonuri, în niciun caz. De mult ne ocolesc rafinamentul discreţiei, civilizaţia bunului gust iar despre megieşia cu spiritul franţuzesc, cu tactul vienez sau anvergura britanică nici că se poate vorbi. Izuri iuţi, cu niţică şatră în ele, plâns, dar cu icneli şi hohote teatrale, ca să fie observat şi să devină acuzator, dandanale şi daraveli de clopotniţă, vorba lui Caragiale în fişa clinică naţională numită Scrisoarea pierdută.
Mai sunt şi alte ingrediente şi moduri de preparare a bolului autohton, dar nu e cazul să ne răsfăţăm sau flagelăm – obiectivitate nu încape aici cu niciun chip – cu indicarea lor nominativă. Oricum, nu escalopul este greul menu-ului valah, ci pastrama, ciulamaua, prăjeala cu ceapă multă, ciorba lungă (moarte sigură!), tot ce este arzător la lingurică, usturat şi cu picanterie suspectă. Refuzăm – insist cu masa în mod impardonabil! – supa (nu de broască ţestoasă!) cremă de … ceapă , dar şi tequila, acea dinamită mexicană din cactus dublu distilat, peste care se pun boia, ardei iute, în drăcuşori, niscaiva gângănii otrăvite. Noi cu grătarele înteţite pe pajişti din preajma mănăstirilor, succedate de abitire pipăieli ale vecinelor de scară când bărbatul titular este aromit de cele 10-15 beri îngurgitate.
Nu chiar fără rost am insistat în răznitul preludiu (scuze!) al rânduleţelor mai grave. Fiindcă , montaţi (stereotipaţi!) pe o critică a unei anumite părţi a politicului de sus (după mine, de … foarte jos), ne menajăm aproape culpabil. Nu sugerez că trebuie să fim narcisici, să-ncântăm străfundul fântânii cu palorile aristocratice şi timbrările violacee din jurul ochilor, ale chipurilor noastre de îndelungată rasă nobiliară şi povârnită postură cogitativă.
Nu suntem cu toţii urmaşi ai boierilor Goleşti, nici strănepoţi ai lui Maiorescu, P.P. Carp, Delavrancea, Maniu, Brătianu. Suntem erezii unei răzeşimi serioase, ai celor care au fost numiţi „talpa ţării”, pe umerii de seriozitate şi austeritate ai căreia s-a ridicat totul. Nu încape aici ruşinea unei origini joase, pentru că nu este cazul de aşa ceva. Ruşinea începe când ţăranul nu se mai recunoaşte în anvergura „aristocraţiei” fără blazon din satul de altădată.
Călinescu vorbea în capitolul despre Goga din uriaşa şi neîntrecuta sa Istorie despre „neîntrecuta prelucrare genetică a tipului muntean, conducând la o aristocraţie ţărănească deductibilă prin modicitatea expresiei paremiologice”. Deci, culpabili suntem, regretabil este că nu continuăm nişte tradiţii şi nu ne vedem coborâţi, decăzuţi faţă de ei, de înaintaşi.
Nu numai că nu „coborâm” astăzi din ţărani (care ţărani?), dar am şi degenerat, ne-am piticit (sau „peticit”), „cârpind” vorba unui fiu de ţăran pe nume Eminovici, „marea cu valuri”, „cerul cu stele”. Mai este încă un verb în celebrul vers, eu doar parafrazez. Aşa că, privitul în oglindă nu trebuie să se asocieze reflex bărbieritului şi aplicării smacurilor. Sunt anumite oglinzi, iubite cititor, care privite, în singurătate şi nu chiar cu euforică ebrietate de tine, îţi arată şi lăuntrul … nevisceral. Unul mai spre moral şi spiritual, necomplezent şi nici veştejitor.
Un fel de fişă clinică, de uz propriu, spre intim, ca să ştii cam pe unde te afli în cele ale prinţipurilor, criteriilor, valorilor, credinţei, mizelor. E uşor să vituperezi piticaniile aburcate în copăcel, dar mai trebuie şi-un „conspect” de sine; un program de travaliu (uneori, chiar cu sensul obstretical, legat de chinurile naşterii unei noi fiinţe, mai bune, în tine), de obiectivitate amăruie. Când stai la nenorocirea aia de televizor ore întregi ca să o vezi pe noua Suzănica Gâdea numită Oana Zăvoranu-Cimitir, aflată în conflict trompetistic cu Pepe fiul lui … Ion Talent (întocmai, Doamne apără-ne de ravagiile grotescului), atunci nu mai ai nicio îndrituire să pretinzi sporuri, legi îndreptate numai ca să ţi să „dea”.
Ce „se dă”?
Păi , „se dă” primă de Paşte, primă de porc, primă de vacanţă, primă de şniţel. Preluăm refrene acuzatorii (multe, îndreptăţite) şi ţinte în care aruncăm, ca în baruri, săgeţi minuscule în cercuri, de la nişte personagii cel puţin suspecte: unul , fost puşcăriaş; altul, nu chiar onorabil în purtarea lui faţă de … comandantul suprem, care îl cam ridicase în stele (pe umeri) şi în cinuri (controlul conturilor). Am vrut libertate, azi nu mai suntem mulţumiţi de exact acest cel mai înalt bun pe care-l poate avea fiinţa demnă: ozonul tare, plin de exigenţe etice, al nedependenţei imediate.
Am vrut libertate de opinie, pluralism, economie competitivă, de piaţă – şi astăzi le tăgăduim şi batjocorim cu afronturi groase, fără să ne scrutăm sau mustrăm în slaba noastră capacitate de-a fi în arenă şi sincronizaţi.
„Românul primeşte ajutor ca şcoler, bursă ca student, chilipir şi ponturi ca slujbaş şi pensie, dacă se poate mereu ajustată, spre final”. Ştiţi cine o spune ? Caragiale, un arvanit (asta înseamnă că nu prea e român!), cunoscător până la infinetizimal al „şmichiriei” , diletantismului şi liberschimbismului („şi de nimic nu-mi pasă”) dâmboviţene. N-o să ne regenerăm, nu „păţim” noi vreun … reviriment (se poate!), dacă nu aruncăm oglinda mamei maştere din basmul – emblemă , cel cu „tu eşti cea mai frumoasă din ţară”.
Nu-i aşa ? Noi suntem frumoşii lumii, dăştepţii mapamondului, noi învârtim politichia cea mai abitiră, prin căpşoarele noastre bele şi îndoldorate de circumlocuţii străluminează şi se intersectează panaceele şi intuiţiile genialoide. Şi din când în când , dar mai ales acum, la asemenea masă de populaţiune sclipindă şi eterică, se iveşte de sus sau din iad, oricum de la alţii nişte pocitanii politicastre. NICU BOARU