Nenorocirea din titlu a fost debitată într-o lucrare la examenul de Bacalaureat. Testul maturităţii a reprezentat, în 2011, ca şi în anii trecuţi, un registru de tâmpenii, unele mai sinistre decât altele.
Neîncercând sentimentul autoflagelării, trebuie să afirmăm, din capul locului, că nu numai sistemul de învăţământ românesc emană astfel de elevi „polivalenţi” – dacă polivalenţa, chiar şi flancată de ghilimele, poate reprezenta vreodată visul de aur în educaţia, ori educarea, unei naţiuni.
Sunt convins că diferenţa dintre sistemul de învăţământ românesc şi cel european nu constă în numărul de neuroni pe milimetru pătrat ce populează sălile de curs ori cancelariile, ci, mai degrabă, în corectitudinea cu care este abordat demersul didactic, continuitatea şi eficienţa separării prostiei de inteligenţă.
Acolo, în vest, prostul sau licheaua îşi separă, în anii de gimnaziu, drumul prin şcoală, fiind departajaţi, în mod eficient, de restul lumii studioase (Dar să ştiţi că şi prostului ori lichelei i se oferă şanse). Astfel că, în anii următori, atunci când se apropie examenul de bacalaureat, clasele pregătitoare sunt populate numai cu elevi a căror conduită este net superioară liceului românesc. Cum se poate ajunge la acest rezultat?
Iau exemplu sistemul de învăţământ din Republica Federală Germania, acolo unde nu se inventează roata în fiecare an, aşa cum se întâmplă aici, pe malurile Dâmboviţei:
Sistemul gimnazial cuprinde un model de învăţământ generalist, din perspectiva capacităţii intelectuale a elevului, până la clasa a IV-a, după care există un arbore de şcoli care triază, riguros, elevii, după capacitatea de învăţare a fiecăruia evaluată în clasele primare.
În Germania, părintele primeşte acasă, constant, scrisori din partea şcolii, în care, pe lângă invitaţii la discuţii cu profesorii, cuprind şi starea generală la clasă a elevului. Dialogul părinte-profesor este permanent.
În primii ani de studiu, în clasele I-IV, aparenta relaxare a sistemului educaţional (în clasa I copiii sunt lăsaţi să se joace, să deseneze, de-abia în clasa a II-a se învaţă, riguros, scrierea şi citirea) lasă impresia unui învăţământ inferior celui românesc. Numai din perspectiva mioritică s-a lăsat impresia generală, în ţară, că elevul român este un mic Einstein, iar elevul occidental este tufă de Veneţia.
De fapt, în spatele acestui sistem relaxat se ascund calcule riguroase, în care elevul este monitorizat permanent, lăsat să îşi dezvăluie competenţa, dar şi competenţele, pentru ca sistemul, împreună cu părinţii, să poată lua decizii în interesul acestuia, pentru un viitor comun asigurat.
În Republica Federală Germania, în clasa a X-a, elevul ştie deja, fiind trecut din Grundschule în Realschule, dacă va merge spre drumul unei meserii manufacturiere sau către bacalaureat, pentru a continua cu învăţământul superior.
Există două trasee principale ale elevului în acest moment hotărâtor al vieţii (absolvirea clasei a X-a).
1. Cine nu vrea Bac, se opreşte în clasa a X-a cu liceul, urmând Abiturschule – şcoala de meserii. Dacă nu ai chef de bacalaureat şi, în consecinţă, nici de facultate, poţi să termini, cu diplomă de absolvire, clasa a X-a, urmând să te specializezi într-o meserie. De exemplu, dacă visezi de mic să devii cofetar, mergi şi continui clasa a XI-a la şcoala de meserii pe specialitatea cofetar. Aici, sistemul îţi oferă un model de învăţat combinat cu munca într-o cofetărie, unde câştigi şi bani. În clasa a XI-a 600 de euro pe lună, în a XII-a 800, iar în ultimul an de şcoală de meserii 1200 de euro pe lună.
Firmele depun, anual, la forţele de muncă şi în sistemul de învăţământ, locurile vacante destinate micilor ucenici. De obicei, elevii care şi-au desăvârşit şcoala de meserii la o firmă, în paralel cu studiul teoretic care se realizează în cadrul unităţii de învăţământ, rămân să muncească în firma respectivă, în funcţie de performanţe, dar şi de o înţelegere contractuală, desigur. Asta e varianta simplă, în care un tânăr absolvent de zece clase începe, la 16 ani, să câştige şi bani. Majoritatea germanilor aleg această variantă. Calculul sistemului este eficient, majoritatea realizând venituri decente pentru a-şi construi o carieră de om simplu, care nu visează, ca la noi, Q7, ci doar o viaţă comună, cu un venit care îl face să fie mândru de statutul său de cofetar, flaşnetar, strungar, gunoier, secretară sau orice altă meserie aferentă unei pregătiri cu studii medii şi-a ales. Pentru elită, există varianta doi.
2. În varianta doi, discutăm despre crema societăţii, „elita” care urmează să conducă ţara, peste ani. Generaţia de studioşi a Germaniei face eforturi pentru a-şi desăvârşi pregătirea, ţinând cont de tentaţiile foarte mari de a renunţa la şcoala în clasa a X-a – remuneraţia lunară, nivelul de trai, etc. Pentru tinerii care vor să studieze la facultăţi, există varianta liceului teoretic de 13 clase. După clasa a X-a, elevul îşi continuă pregătirea la liceul teoretic, în clasele a XI-a, XII, XIII. La sfârşitul clasei a XIII-a, se susţine examentul de bacalaureat. La acest nivel, tânărul are cunoştinţe temeinice, net-superioare prietenilor lui din cartier care au ales să renunţe la liceul teoretic pentru a face o şcoală de meserii.
Tânărul despre care vorbim a trăit în aceşti trei ani de studiu lângă prietenii lui cu meserie, care aveau bani în buzunar şi îşi permiteau mult mai multe distracţii specifice vârstei decât cel care a ales liceul teoretic. Iau exemplu vărului meu din Germania. El a preferat să studieze, fiind, în acest moment, absolventul Universităţii din Dortmund. Vărul meu a vrut să devină profesor. Prietenul lui bun a renunţat la liceul teoretic în clasa a X-a, fiind, în acest moment, un instalator respectat în oraşul său. Ani de zile, Sahin (da, amicul vărului meu e turc) şi-a permis mult mai multe lucruri necesare unui tânăr adolescent decât vărul meu. Pentru că lucra, fiind elev-angajat la şcoala de meserii.
Fără posibilităţi, vărul meu a strâns din dinţi şi a ales varianta studiului, iar acum, acesta a devenit profesor debutant, cu salariu de 1600 de euro în primul an de învăţământ, iar Sahin câştigă tot atât, doar că pune calorifere în casele oamenilor. Domnul profesor va ajunge, în zece ani, să câştige mai mult decât dublu faţă de prietenul lui din copilărie Sahin, nemaivorbind de statutul social respectat într-o ţară civilizată ca Germania. Dar şi instalatorul Sahin e fericit: turcul a ales varianta şcolii de meserii, trăieşte decent, nu câştigă cât profesorul, dar concediile şi le poate face în aceleaşi locuri, maşinile şi le poate schimba la fel de des, iar viitorii copii ai lui Sahin vor creşte în acest sistem riguros, care permite fiecăruia să trăiască decent, infiderent de sistemul educaţional ales.
De fapt, germanii au ajuns la concluzia corectă: procentul covârşitor al populaţiei este reprezentat de „oamenii muncii”, iar elita, de aproximativ 15-20 la sută, aceşti absolvenţi de studii superioare, îi va conduce pe oamenii muncii. E corect? Eu cred că da.
Acolo nu se mai schimbă anual sistemul de învăţământ, copiii nu sunt terorizaţi cu două limbi străine încă de la grupa mijlocie a grădiniţei, ca să fie trecuţi clasa, până la majorat, cu forţa, pentru că, în România, sistemul de învăţământ este productiv şi dă absolvenţi debusolaţi pe bandă rulantă.
Sistemul nostru defect nu este ineficient din cauza copiilor care nu învaţă, ci în urma unui cerc vicios care nu poate fi spart decât prin viziune, bună-credinţă şi voinţă politică de fier.
De aceea, când văd că rezultatul la Bac se politizează, când, în loc să se pună accent pe soluţii se încearcă doar, prin metodele acestea meschine, manipulatorii, schimbarea ministrului, rămân la părerea că nici măcar nu suntem la începutul unui drum coerent al schimbării în bine. Sigur, şi eu sunt de părerea că dl. Funeriu ar trebui să plece, dar credeţi că dacă ministrul demisionează rezolvăm problema?
Sebastian IGNAT