Atunci când generaţiile ticăloşite mor, există, întotdeauna, lupii tineri care înlocuiesc, cu un nedorit succes, putreziciunea. De multe ori, tineretul de partid devine mult mai eficient în rău şi şmecherie decât bătrânii. Într-un fel, este normal: junii au vigoarea necesară în a perfecţiona sistemul corupt, dar şi know-how-ul părinţilor care i-au lansat pe orbita puterii, prin jocul relaţionar construit peste ani.
Acum, în România lui 2011, numai un orb poate nega blocajul celor douăzeci de ani despre care vorbea, în 1990, un bătrân aparatcik. Capacitatea de regenerare a unei naţii cu elite improvizate în studioul 4 al TVR, ori, mai rău, la Moscova, tinde spre zero.
Vocea poporului dă un alt pronostic sumbru: încă douăzeci şi gata, am scăpat de metehnele trecutului. Iată neadevărul suprem.
Permiteţi-mi să argumentez.
Speranţa unei naţiuni traumatizate stă, fireşte, în tineri. Noua generaţie de politicieni are toate şansele să schimbe jocul în favoarea normalităţii. Numai că cei de la care aşteptăm, cu pumnii strânşi, cu speranţa în bine, totul, nu ne servesc decât doze regulate de prostie, lichelism şi batjocură.
Dacă într-o altă epocă şmecheria era doar un mijloc al conducătorului luminat pentru a direcţiona o societate aflată în haos, fără a-şi însuşi nimeni, cu trup şi suflet, o anumită manevră subversivă, astăzi, în secolul XXI, licheaua de partid ajunsă în funcţie de diriguitor al destinelor păcăleşte mulţimile cu o fericire tâmpă, sinceră în priviri: „A zis-o bine, domnule”, „ce replică i-a dat, praf l-a făcut!”. Şi cam atât.
Nu contează enormitatea debitată, lipsa de profunzime a mesajului, ori comportamentul mujic, ci cât de „ba p-a mă-tii” ţi-am zis-o. Pentru că, nu-i aşa, poporul se hlizeşte la circ şi uită de foame.
Poporul uită – ăsta e singurul adevăr învăţat de clasa politică în douăzeci de ani: poporul e prost.
Şi poporul poate fi, pe bună dreptate, aşa cum au spus distinşii psihologi politruci ai naţiei, pentru că, nu uitaţi, poporul a reuşit să umple Piaţa Victoriei numai atunci când FNI i-a luat banii. În rest, fumigene fără miză.
Comportamentul de tip upercut surclasează dialogul, buna-credinţă, mai pe scurt – nobleţea.
Uitaţi-vă la televizor, încercaţi să concentraţi, în câteva idei, un talk-show de 40 de minute. Nu rămâne nimic, decât savoarea replicilor diferiţilor papiţoi cu imunitate care îşi plimbă dosul prin studiouri. De la Putere la Opoziţie, dialogul surzilor a luat o amploare grotescă.
Nu se construieşte nimic, doar se găsesc scuze pentru ineficienţă sau hoţie, ori, în cazul opoziţiei, se inventează zilnic, din nimic, noi motive de atac politic.
Totul vizează demolarea celui care îţi stă în faţă, cu ordin de la partid, sau, mai rău, din regia de emisie, pe firul scurt, direct de la patronul trustului de presă.
De ce nu pot fi tinerii politicieni mai presus, moralmente, decât părinţii lor?
Plecăm de la premisa unui adolescent care se înscrie, mânat de crezul doctrinar, într-un partid. Există şi astfel de tineri, pe lângă turma majoritară a celor care se înscriu de dragul acţiunilor organizaţiei de tineret, ciupit gagici la discotecă, petreceri pe banii partidului la munte şi la mare ş.a.
Prima activitate politică a adolescentului este alcătuită dintr-o pensulă şi o bidinea cu care soldatul lipeşte afişele electorale ale candidatului la primărie, parlament ori preşedinţie.
Pentru a accede într-o poziţie superioară de partid, tânărul începe să deprindă arta compromisului, a mâncătoriei specifice fiecărei organizaţii politice, cu alte cuvinte, tânărul înţelege că bunul simţ cu care a venit echipat de acasă trebuie să îi dispară din registrul comportamental.
Corectitudinea devine opţională, ba chiar nepotrivită pentru un carierist. Dacă vrea funcţie şi, în consecinţă o viitoare candidatură susţinută de partid, junele trebuie să calce pe cadavre, sau să plece din politică.
De obicei, un tânăr ambiţios alege varianta virusării. Pentru că, nu-i aşa, el a intrat în politică pentru a schimba ceva, iar acel ceva poate fi schimbat numai dacă ajunge într-o funcţie de ales. Iar funcţia, fie că implică un post de consilier, primar, parlamentar sau preşedinte nu poate fi obţinută decât prin trecerea etapelor de partid.
Deodată, tânărul ambiţios, venit cu gânduri curate, devine ticălos. Sapă la temelia altora, pentru că şi ceilalţi îl sapă pe el. Numai câţiva vor ajunge să muşte din fructul puterii.
După un astfel de război intern, obţinerea unei candidaturi denotă, în majoritatea cazurilor, cele mai mizerabile negocieri interne. Scopul iniţial este uitat. Pentru că tânărul de la început care visa o lume mai bună a devenit un lup care a băgat bani în campanie, de multe ori împrumutaţi, jocurile de culise pe care deja le stăpâneşte atât de bine îl fac să lase pe un plan secundar binele public, acela în numele căruia s-a înscris, la început, în partid.
Deja a ajuns parlamentar, are de recuperat banii pierduţi, este ocupat de cu totul alte probleme – o băbuţă venită în audienţă pentru o problemă minoră i se pare doar o extraterestră enervantă care l-a întrerupt din calcule complexe ale viitoarelor campanii sau afaceri, totul este schimbat.
De cele mai multe ori, ăştia sunt cei la care vă uitaţi la televizor – nişte actori groteşti şi atât. În actuala stare morală a clasei politice, tinerii sunt doar nişte maimuţe oportuniste, care jinduiesc la jucăriile părinţilor sătui de putere.
Refuzul, însă, nu e arma potrivită.
Trebuie, doar, să-i privim cu mai multă atenţie pe cei noi.
Pot reprezenta doar un alt măr otrăvit, dacă, din nou, după 21 de ani, judecăm cu jumătate de măsură, după aparenţe.