Este mai mult decât evidentă domnia televiziunii și a politicului asupra noastră. Aș fi putut să acord la plural, fiindcă e vorba de ”domnia televiziunii și domnia politicului”. Dar eu – mai inexpert , mai puțin acut – dvs., mai aplicat și mai pătrunzător – simțim deopotrivă că ele sunt placentare – adică una! – , siameze și inter-profitoare. Nu sunt sociolog, la psihologie am fost corigent, de sesizat, orbenia nu relevă fațete și nuanțe. Percep, doar, simt și tresar.
Altădată… tresăltam; acum nici măcar nu frisonez: tresar. Dar, nu ca în Bacovia, ”…prin somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”, ci din precarul meu lăuntru amenințat (sau nu chiar răsfățat) de vremurile sterpe în bucurii și înălțimi pe care încerc să mi le tălmăcesc. Muritorul nostru de rând (or fi și ”muritori de elită” ?) nu mai concepe și parcă nici nu-și mai dorește un alt cer. Un cer. Un fel de … ”noosferă”, adică de lume a valorilor, a gândurilor înalte, a idealurilor înalte. S-ar putea zice că traiul zilnic l-a confiscat, l-a absorbit, i-a fixat făgașul și limitele. Dar parcă nici așa nu e întrutotul, dar cine o fi știind?
Poate dvs.! Deci, politicul suav și eterica televiziune regentează. Și nu atât ”politica”, ci clasa politică.
Și nu atât ”televiziunea” ci anumite televiziuni și câteva rubricuțe de la anumite televiziuni. Politica îi… cum ziceam? confiscase și pe eroii lui Caragiale. Vă amintiți că multe piese sau bucăți în proză sunt centrate și chiar încep cu lectura ziarelor și comentarea politicului. Alegerile sunt clou-ul Scrisorii pierdute. Românul este o ființă politică par excellence. Fiind și meridional și balcanic, avândul tată sau tutore pe Caragiale, nu putea să absenteze de la turnirul și circul combinate în ceea ce se numește viață politică. Dar acum – și sper, perspicacele meu lector să sesizezi originalul aport al meu capital de distincții!! – este constatabilă dureros preeminența importanței clasei politice. Nu discuții , controverse, distingeri și chiar păruieli pentru sisteme și doctrine – ci partizanate cu fanatisme și cataracte aferente.
Să vă dea moșul un exemplu: sunt unii care împing simpatia pentru un partid mai mult decât o aderență. Nu este anormal, ba chiar e lăudabil să ai constanțe. Invers ar fi deficient etic. dar când știi că lumea , soldățimea , ce mai, dintr-un partid este eteroclită, nu numai eterogenă, nu este chiar un testimoniu de coerență să mergi cu un anumit partid o viață întreagă chiar dacă acela dă semne de competență, nepatriotism, orbire, fanfaronadă, găunoșenie. Să promiți rectificări, redobândiri de drepturi amputate samavolnic de ”ticăloșii” dinainte – să constați că nici jumătate din ele nu apar (departe, în zare, pe unde se află Ceahlăul cel mândru), să mai vezi și ce politică organizatorică și de cadre are acel partid , unii miniștri fiind hilari sau de-a dreptul catastrofe iar tu să continui să perorezi înflăcărat pentru … – ei bine, atunci se poate vorbi de dominația clasei politice asupra individului.
Și aici, încă, e vorba de un anumit grup sau grupuscul. Dar sintagma se definește și mai bine când vedem că ne interesează – neoriginal, indus de anumite televiziuni – tot ce este excentric, friabil, caraghios, secundar, bălțat, nevoiaș la ipochimenele politice. De la stânga, de la dreapta, pe oriunde se joacă fata cea virgină numită politică . Și așa stă bravul ciobănaș – figura cea mai des întâlnibilă pe însoritele tăpșane mioritice – cu ochii țintă la televizorul mobil, magnetizat, hipnotizat de strălucirile de la Palatul Victoria sau de la Cotroceni, ori din secvenții aflați acum în opoziție, în timp ce bruma de mioare se împuținează rând pe rând în prăpastia sau mlaștinile din jur.
Cât despre televiziuni, tamja (vorba bătrânilor) e mare. Am ajuns să cred ceea ce dvs. știați mai demult: că se urmărește imbecilizarea. Atât doar că nu i-am crezut prea isteței pe cei care conduceau televiziunile. Greșeala mea! Am zis că dacă unul l-a furat pe Ceaușescu cât a putut, deschizându-și apoi o televiziune ”democratică” n-ar cam trebui să fie creditat. Mi-au plăcut la el sacourile bălțate, fonfoiala patriotardă, insomnia populistă, pe Alessandra lui, pe Mihaela, pe cutra ailaltă , cea cu Firea inflamată, care a rămas înscrisă în anale cu celebra ”ți-ai făcut părul cu muci?” sau ”ai călcat într-un c…?” Să n-o mai pomenim pe această Cosânzeană fiindcă bărba-su candidează ca primar, și nu se cade să ne pronunțăm așa. Puțină sfială, puțin respect! În paranteză fie spus: are Maupassant o proză în care niște c… le solicită unor ofițeri beți ”domnilor, fiți bărbați! Pardon, măi bărbaților, fiți domni! Puțin respect, ce Dumnezeu!” Ieri, marți , orele 18.00 spre 19.00 , la o … dinasta, așa , o televiziune, un dialog spumos, hiperinteresant cu un șmecher de Brăila, tatăl lui Teo, care se plângea că odrasla… și că… Apoi, ni se înfățișează altă divă, altă operetă, alți doi bani: Oana Zăvoranu plângându-se cu ample suspinuri a la Mița Baston de Pepe.
Am lăsat naibii pe Patapievici, care se conversa cu Bernard Pivot și-am urmărit cu sufletul la gură drăcuielile cu stil ale castei și aprinsei amazoance dâmbovițence. Clasa politică și televiziunea: două tichii pe o chelboșenie de spirit. Din ce în ce mai puținul își cheamă o din ce în ce mai mare bălțătură și strigătură. Nimicul amorsează nimic…irea, sădește ușor, în timp o buruiană, un ghimpe, niște spor de putregai, descumpănind câte-o spiță din rotițe altădată bine unse. Duminică la ora 13.00, în uriașă zi religioasă, vizavi de Tribunal și lângă fosta cofetărie Ciociosan, am numărat treizeci și unu de odrasle cu puțin mai mulți adulți: câte unul sau doi la fiecare piticuț. Fusese ceva cu adolescenții sau cu copiii pe bulevard. Acum drăgălașii își primeau o mică răsplată parentală culinară: să fi fost vreun cataif, vreun strudel, vreo apetisantă plăcintă cu stafide?
Era totuși ora felului întâi și mai era și o zi înalt religioasă, când, parcă, totuși, însă, tribul familial se adună și se așază cuviincios la o masă a celor dragi, pentru o sporită coeziune și o continuată înălțare. Nimic din toate acestea : pigmeii de 7-8-9 ani săltau de nerăbdare să își înșface … șaorma care se învingă chinezita, altă dată, cofetărie. Să dai unor copii… oroarea de șaormă la ora cea mai dedicată mesei familiale, și duminică, înseamnă că progresul , civilizația au pătruns adânc și luminător în splendida masă luminărească numită bobor. Bravos națiune! Pardon: bravos… maț-iune. NICU BOARU