De Nicu Boaru
Nu fiin’că suntem în miezul cel mai incandescent al verii nu se întâmplă ceva. Cumva. Aparent, afirmaţia (negativă!) e contrazisă de suita (oho!) de vălmăşagul, talmeş-balmeş-ul de pătărani, „răotăți şi mici scandaluri”. Dar acestea nu sunt chiar întâmplări, deşi au loc . Sunt nişte epifenomene (din nou: „oho!”) , nişte manifestări ale naturelului nostru nu foarte civilizat, oricum neînchingat de norme şi tabuuri şi bun simţ spaniolesc fără intensităţi şi balcanic cu niţel lustru mai mult decât la cultivatorii de castraveţi şi gogoşar. „Io” (un filozof spunea că nu ştiu de la ce vârstă, după câte insuccese, reveriri, drame, poţi deveni „eu”) n-am considerat întâmplări mizeria doctoratelor, circ românesc din acela de târg înglodat, în care, uite, pe un căluşel rotativ se urcă acum Ecaterina Andronescu.
Întâmplări erau pentru mine dacă Noica era prins cu plagiat; cine dă mai mult de doi bani pe şeful guvernamental sau pe molcoma babă văzută deja lividă, Ecaterina? Am câteva lecturi în spate (Dănilă Prepeleac, Acul şi barosul şi încă vreo două), dar n-o să mă vedeţi citind vreodată vreun articol al gângăviţilor ăstora doi şi al altor sute de foşti sau viitori aleşi de-o plebe demult ne „dezebrietabilă”.
Nu mă credeţi: dacă vă vin eu de ziua soacrei dvs. având drept cadou lucrarea de diplomă a lui Crin Antonescu?! Sau a altora. Când sute de mii de bipede trufaşe au intrat în fabricile … diplomatifere (oho!) ale lui Bondrea şi a altor culturnici cu tona de naftalină pe ei şi lungi şiruri de zeoruri în conturi din Elveţia, vă aşteptaţi acum ca aleşii acestor indivizi abia molcomiţi în instinctele lor africane să aibă opţiuni, criterii? Oi fi fiind eu nesimţit de elitist, dar sunt crescut şi mi s-a croit bruma de postav lăuntric (că de stofă nu se poate vorbi la mine) pe modelul a cel puţin zece ore de bibliotecă pe zi, al unei austerităţi a cerinţelor, al unei nobleţi a ţelurilor.
Când s-a conceput ca intelectualul să fie un rânjit miştocăros, un şmecher unsuros, capabil să iasă din orice pocinog minor în care-l vâră noroiul valah? A, am o mică observaţie dragă cetitoriule: până acum vreo două luni de sus până jos (eu cred că e numai „jos” totul) nu se vorbea decât despre nenorocirea de a fi român, tragedia de a trăi aici, costurile enorme morale şi în arginţi ale trăitului. Iată că acum Gigi și Veta nu se mai plâng. Mă bucur. Oricum, mă simt niţel mai întremat pentru că prea ne aruncam cu produse de dezasimilaţie în strachină şi vitrină. Eu, însă, îmi permit să folosesc în continuare adjectivările lor, deşi acum, ele nu mai sunt recomandabile, „corecte politic”. Dar numai cu înalta dumitale îngăduinţă, cititorul meu, frate. Închid parantezul.
Deci: ce întâmplări sunt „liliputaneriile acestea”, care ar însemna şi piticenii şi ceva care trimite la… „putane”? Nu se întâmplă nimic. O torpoare asiatică dar fără metafizica hindusă. O nemişcare de geologii nezdruncinate milenar. Soarele n-a ucis numai orice boare de vânt, a pricăjit şi omorât şi firavul germen al revirimentului. Ce să aştepţi şi de la cine? Ce vrea majoritatea? Nu sunt chiar atât de stupid ca să confund doleanţele modeste ale grosului demografic (croit pe consum, TV telenovelistic, bucătării ale locantelor şi mall-uri) cu cele câteva minimale exigenţe ale spiritului. Nu suntem toţi numai Mircea Vulcănescu şi Ilie Cleopa, n-avem stofă de Dumitru Stăniloae, ca să ne spălăm iarna în curte la o pompă îngheţată, ş-apoi să ne întoarcem în cămăruţa înfrigurată şi să traducem nu ştiu care volum din Filocalie. Nu consider întâmplare nici justificarea hilară a atâtor şi atâtor giumbuşlucari bătrâni, argumentaţii de felul „păi şi Platon şi Aristotel au copiat”.
Din nou sunt plăcut surprins de C. T. Popescu, care-l taxează imediat pe Ioan Rus (el, amărâtul cu 12 clase şi cu o mucava la Haret, el a zis că , oho!, Platon a copiat!!!) că așa „prost serios eu n-am mai văzut”. Ba şi el şi noi am mai văzut şi-o să mai vedem. Nu există guvern de indefectibili moral şi intelectual. Aici însă, ticăloşia se aliază cu linţoliul, furtul cu smârcul, nemişcarea cu tunul, minţitul lumii şi zaiafetul cu zăcerea seculară. Dacă am contrapune un roman românesc cărţii uriaşului Marquez, acesta ar fi Un secol de inactivitate.
Aşa ar trebui să se numească epopeea „lihnisului” geto-dacic. Iată competenţa naţională indiscutabilă: ruina lentă, cu şopârle fulgerătoare prin găuri de ziduri părăsite. Iar peste ruinele cetăţii Suceava, derbedeii de până în 50 de ani descinzând din maşini nichelate, cu sarcasme groase pe buze răsfrânte dănţuind ţigăneşte. Nu mă interesează, deci, chiar deloc – etic şi intelectual da, dar ce importanţă am eu şi gestiunea mea „înaltă” – plagiatele. Ele sunt un furt, autorii sunt, bineînţeles vinovaţi, apărătorii sunt „penibili de pedeapsă” , dar numărul lor este legiune. Nu cred să mai existe mioritic fără diplomă de facultate.
S-au obţinut bani cu ele. Să fie sănătoşi! Interesantă este însă, scotocirea în psihologia unui Ponta, a unei Ecaterine, a viitorilor care vor fi descoperiţi şi care fac parte din guvern (şi, Doamne, ce guvern!). Intuiesc că se complac în fumăraia discuţiilor legate de însuşirea ideilor altora ca să nu fie chemaţi să dea seama de goliciunea totală a agendei realizărilor de până acum. Cum, fraţilor: să vin cu toate surlele, cu toate trâmbiţele, ba chiar cu daraianele ţigăneşti, şi să fac vocalize pe tema (reală, după mine) a insuficienţei şi uneori incompetenţei guvernului MRU, şi tot eu să dau ordonanţe peste ordonanţe tot în lucruri fundamentale pentru românaşi: Patapievici, Monitorul Oficial, judecătorii de la CC, adică tot lucruri care sunt aşteptate pe masa copiilor din familiile sărace. Vă daţi seama ce tresăltare de bucurie a existat în casele nevoiaşe, acolo unde nici cele trei pâini zilnice nu sunt uşor de obţinut, când au aflat că Mircea Mihăieş a fost dat afară de la ICR?
Şi cât alină discuţia despre plagiat partea aceea onestă şi demnă (că sunt şi din ceilalţi, vorba lui Iorga: „când ai fost hahaleră o viaţă, nu îmbătrâneşti precum Cato cel inflexibil”) a pensionarilor care au muncit şi au trăit responsabil o viaţă, nu au furat benzină şi carne din combinate şi nu se plâng acum de carenţa organului „penetratoriu”!
Cu doctoratele altceva aş adăuga. V-aţi gândit la decalajul uriaş (acesta este cuvântul) între salariul unui prof. univ. şi cel al unui lector universitar?
Se poate compara cifra 80-90 mil. cu 10-12? Cum de-a fost cu putinţă să-(şi) voteze deputaţii salarii atât de mari pentru gradele înalte din învăţământul superior? Nu existau sindicate reglatoare? Cunoaşteţi bine răspunsurile: sindicatele erau ce erau, un nimic nici măcar cu fundă, iar peste un sfert dintre deputaţi şi senatori erau sau în curs de a deveni prof. univ. Unii, precum Năstase şi Andronescu, predau la câte 5-6 universităţi particulare sau de stat. Aveau doctoranzi.
Înmulţiţi 80-90 cu 6-7! Vedeţi cum se explică floralul şi puritatea valahe ? S-a interesat ministresa de salariile conf.-ilor? Puţin îi pasă acestei bălmăjite care ar adormi şi pe cel mai înrăit insomniac.
Întâmplare ar fi ca din silă și mânie ( să se nască Electra!), dar şi din multă dragoste pentru nefericita aceasta de ţară locuită (!?) , un 5% de tineri sau/şi copţi la minte, punând entuziasm şi instinct civic alături de pregătire şi sârg să creeze o masă de manevră critică, ceva ca o mică burghezie, ca o pătură de mijloc, independentă, inteligentă şi impertinentă faţă de prostimea ardicată electoral.
Nu este ideea mea, dar am auzit-o şi la Dan Tapalagă, și la Cristoiu şi la C.T.Popescu şi la încă vreo 20 de jurnaliști atenţi şi mânuitori de acid. Nişte tineri niţeluş mai de dreapta, dar naţionalişti și cu frică de Dumnezeu, poate cu doctorate în țară sau la Sorbona, dar sigur cu „expertiză” și cu soluţii. 5% e chiar mult, şi nu glumesc. 2-3 mii de tineri entuziaşti, destoinici şi pricepuţi, îndrumaţi sau însoţiţi de adulţi sau vârstnici cu memorie şi cu perspectivă sunt prea suficienţi dacă s-ar afla în fruntea mecanismelor, rotiţelor , gripatei și vetustei fierării țigăneşti, cu foale şi cu un Iocan beat, care se numeşte umflat „economie românească”. La aşa pompoasă inexistenţă – aşa şi sclivisitele şi ridicolele inexistente bipede pe care le avem acum. Sunt ele mândria noastră? Sunt…