De Nicu Boaru
Arde şi ard soarele şi guvernările. De sus şi dinspre ai noştri tot vipie neîndurată. Cu ce-om fi greşit ? Pronia, în fine, ne pedepseşte pentru uşurătate, hămeseală, hedonism, lipsă de orice Dumnezeu; dar contimporanii aleşi – ce-au cu noi? De ce ne spun …. „ciao!”, unii dintre ei aflaţi acum, pe banii altora, prin „locaţii” – cum spun şmecher infatuaţii fără carte – cu palmieri, tipe smeade şi nuieletice, băuturi colorate în pahare cu picior prelung?
În lipsa ministrului de Interne (proaspăt demisionat de duminică seară) şi a primului ministru (aflat cu copchiii într-un toponim exotic şi odihnitor după atâta scandal cu doctoratul şi cu electoralele), lungile coridoare ale puterii sunt într-o somnie de basm. Sau de coşmar. Nimic nu adie. Nimic nu mişcă. La Cotroceni – altă somnie.
Aici, însă, cu cătuşe de vrăji şi cu bruşte treziri jilave în care se continuă strigătele de luptă de ani de zile. Aud că prezidentul temporar de acum se bucură de o înaintare în grad; în conştiinţa publică. Adică, a intrat în… folclor ! Parcă în Caţavencu sau într-o altă revistă satirică sunt prinse versurile unui cântec popular cu care a fost cadorisit şi înfierat chiriaşul Cotrocenilor.
Nu-mi place ce-o să spun; nu-mi convine că „s-a dat drumul” la violenţa suburbană de tip „javră ordinară”. Nu s-a ajuns, încă, la cote de vulcani noroioşi şi nici nu-mi doresc să mai asist la mareea neagră de imprecaţii cu care, chipurile, sindicaliştii (cu şefi milionari în euro ) îşi strigau revendicările. Să revin, însă: o infamă melodie, ceva cvasi – popular şi încă nu manea vorbeşte de un… de un… „Căcărău de la Isaccea”, căruia îi place să doarmă, dacă se poate, în „căsuțe” vechi, dar bine recondiționate, locuite altădată de domnitori iar acum de splendorile etice şi intelectuale valahe, decise prin vot de acest brav popor, iubitor de şaorme şi de mall-uri mai ales în timpul slujbei de duminică dimineaţa. Sau, în timpul… slujbei din timpul săptămânii, fiindcă nu este ieşire la cumpărături mai agreabilă, şpriţ mai răcoritor, berbantlâc mai cutezat şi senzaţie de libertate mai catifelată decât escapada din timpul serviciului diurn. Ce „serviciu divin”? Un serviciu cotidian cu şef adus la păreri bune despre tine, cu înţelegere pentru micile şi omeneştile slăbiciuni.
N-om fi toţi călugări, Patapievici, asceți, Iuliu Maniu, Bușulenga! Un chef pe virament (Maziliu) sau o rapidă „amurezeală” într-o garsonieră încropită cu o colegă de serviciu (învoită ca să viziteze o mătușă la spital) fac(e) toți banii. Nu-ți mai trebui nimic în lume când… Nuți e cu tine, la trei, pe bulevard, în camera adjunctului plecat şi el cu un liubov vechi la Sinaia, pentru controlul actelor contabile de la o firmă de pantofi italienești.
N-avea dreptate Bacovia: nu-i greu pe pământ. Uite, jale e în jur dar nu în casă. Deci, nici Goga nu agrăia adevărul. Mă refer – că sigur profesorii de română care au dat titularizarea habar nu au, sunt doar profesori, nu savanţi! – la codrii şi la casele locuite de atâta jale din celebra poezie a ardeleanului Octavian.
Afară arde focul, nouă ne arde de altele. Benzina e 6 lei litrul? Euro a crescut ca printr-un ţaic nebun? Preţurile vor intra într-o elefantiază care să te aducă în infarct? Nu-i nimic, noi nu doinim, mulţi dormim. Şi tot mai mulţi dorim. Suntem aprigi în dorinţă, nesăţioşi în cereri. Cu criteriile şi valorile, ca şi cu limba română şi părerea despre naţia aceasta stăm mai rău. Încălecaţi de câţiva derbedei din televiziuni, ne purtăm somnambulic până şi apetiturile: ce ne zic ei, dorim noi! Halal şi haram! Slugă la dârloagă, valeţi desconsideraţi ai unor grăjdari de miliardari.
Nu vorbesc complicat, ci doar respectuos de limba română şi de valorile de democraţie şi libertate pe care bunicii unor nimurici de acum le-au clamat, proclamat, trăit şi recomandat în interbelic. Am ajuns să credem orice minciună şi încă fără nici un fel de răsplată. Scăpând de Băsescu, nu ne vedem procopsiţi cu viitoare nume de străzi precum şi cu marmura unor efigii dăltuite. O parte dintre dvs. , dragi cititori mai selecţi, mai treji, mai neţinuţi în lesă, a şi început să prindă şi să sancţioneze puseele arogante şi înmuguririle de despotism ale unuia dintre „ăștălanți” doi.
Şi uite cântecul cum s-a înfiripat! Ziariştii au găsit porecla bunicului unui înalt personaj („înalt” acum, prin voia celor mai străluciţi reprezentanţi ai noştri, mai filosofi decât Moromete, mai cinstiţi decât serafimii, mai curaţi decât heruvimii!) – alde „Căcărău „, şi trage-i cântare. Nu-s de acord. Trebuie pus pe „cântare” gestul, văzută obrăznicia din el (din gest, nu din personajul din Isaccea), sancţionate promptitudinea şi truculenţa versurilor. Pe de altă parte, personajul va căuta să vadă cine sunt „genitorii și ginitorii”, adică părinţii poreclei sau căutătorii ei şi se va răzbuna cum a făcut-o în cazul ICR, cu nu atât Patapievici, cât Mircea Mihăieș, cel care l-a poreclit Chucky!
Uite aşa cu umor, cu cânticel, cu demisii cam încropite, cu vot de peste 100 % în o puzderie de sate uitate de Dumnezeu şi de civilizaţie, cu datorii până peste cap, cu dispreţul şi ironia străinătăţii absolut neeludabile şi greu reparabile, cu ceartă între noi (care e mai cetăţean, care–i mai inteligent, cum a fost cu turismul cultural (?!) din ziua alegerilor), cu vederea unor politicieni care nici măcar nu tind la corectitudine sau adecvare, cu căderi şi decăderi, cu deriziuni şi sârbe în căruţă, fără indignări civice, fără port-stindarde principiale, fără crez, fără ţel, fără nimic – îngălăm o vieţuire, neştiind că am fost fixaţi în insectar de mult , din anii 20 ai secolului trecut, de un Cioran, într-un capitol intitulat „Subvieţuirea valahă şi minorul ca fatalitate”.