Să vă povestească bătrânu’ (fără mare!) o scenă de-acum 15-20 de ani, Dumnezeu va fi ştiind. Fusese un meci dur în urbea noastră caragialiană. Veniseră Rapidul şi celebra lui galerie, zgomotoasă, inventivă şi luptătoare la un meci cu Petrolul. Nu cred că am ieşit bine după cele 90 de min. Nu sunt microbist, nu ştiu ce echipă aveam şi, repet, nu-mi amintesc nimic altceva decât o scenă pitorească de care va fi vorba.
Şi veneau, mări, veneau galeriştii rapidişti cântând şi scandând, dinspre Stadion spre Gara de Sud. Era multă poliţie (sau miliţie) care îi însoţea, precedându-i şi stând în flanc. Pericolul rix-urilor şi ale inflamărilor… contondente era mai tot timpul iminent.
Erau însă prea mulţi. Iar „băştinaşii” nu se aventuraseră până-n Piaţa Anton unde s-a produs un anumit strigăt despre care o să vorbesc mai pe larg. În coasta şuvoiului se aflau nişte golănaşi ploieşteni care ca într-un război de gherilă îi tot „înţepau” cu vorbuliţe dure, cu înjurături urlate, însoţite de o grabnică repliere printre blocuri.
La un moment dat , unul dintre aceşti Gavroche îi atacă cu o jignire mono-verbală pe care el a considerat-o summum de vexaţiune. Odată s-a auzit eticheta difamantă şi urlată de „Animalii”. Noi eram la blocurile acelea de 4 etaje din Place d’Anton şi am râs nebuneşte auzind acest masculin de neconceput. Nu îi numise „animale”, ci găsise forma aproape perfectă în imperfecţiunea ei neglijabilă de, şi anume aceea de „animalii”. Asta însemna pentru încântătorul derbedeu ignorant ceva mai mult decât o jignire, dar nu o degradare din regnul humanoid.
Una este animalul (câine, porc, jigodie, şarpe), alta este categoria eliptică de singular (pluralul „animalii” nu are singular), fiindcă se transgresează domeniul.
Se intră în altceva. Este, pentru mine, de neuitat acest apelativ sarcastic şi … tandru, în acelaşi timp. În „fonoteca” mea interioară păstrez şi alătur acest plural deficient gramatical lângă alte două „stricări de strigări” onomastice (o să vedeţi de ce) auzite în copilăria mea la fostul Cinemascop. O ţigancă (nu pot să spun o rromă) îşi strigă puradelul rătăcit prin imensa sală cu splendidul nume mitologic: „Hercule unde eşti ?” Se întâmpla în toiul cel mai fierbinte al unei îmbrăţişări extraconjugale.
Altă dată, altă reprezentantă a etniei (poate aceeaşi , dar cu alt urmaş botezat cultural) îşi miorlăia aleanul după „Pardailane, unde eşti?” Era perioada filmelor cu cavalerul Pardaillan. De unde să ştie amărâta de ortoepie. Ele puneau nume, ca şi astăzi , după personajele filmice cele mai atracţioase.
Am auzit în mine, dar cu un răsunet trist vorba „animalii” atunci când am aflat ce-au făcut trei nemernici în Dâmboviţa unui urs. Să recapitulăm, deşi dvs. ştiţi cel puţin la fel de bine. Patrupedul flămând care victimă unei capcane cumplite. Este încolţit de trei braconieri, se smulge îşi pierde o parte a piciorului şi încolţit, înţepat , năpustit de cei trei ticăloşi în ucide pe unul dintre ei. Nu pot să narez mai departe. Nu pot să ţin partea întotdeauna, creditându-le, bipedelor, acordându-le aprioric onoarea raţiunii si atributul nobleţei. Mai trebuie, câteodată, să ieşim umanitarismul bleg, sau nediferenţiat, sau obligatoriu, sau creştinesc şi să nu ne certăm socotindu-ne infami, răi, incorigibili, dacă privim critic şi anatemizăm gesturi atroce, purtări infamante ale … semenilor (!?) noştri.
Au proliferat drăceşte mizeriile, turpitudinile, ororile pe care le comite iresponsabilitatea humanoidă la vârste, profesii şi înzestrări varii. Mapamondul e însângerat permanent de fanatici sau alienaţi; „puşcăriabilii şi internabilii” predomnesc; animalele sunt ostracizate şi chinuite, caii sunt bătuţi sălbatic, câinii mor în adăposturile inaniţiei, ajungând să se mănânce între ei. Se zicea pe timpuri că lumea e „nebună, nebună, nebună”, lăsându-se totuşi o firavă conotaţie şi posibilitate de încredere în ea şi în oameni, fiindcă mai există pe lume şi „frumoşii nebuni…”, şi „frumoase nebunii”.
Acum paranoia unora, decerebrarea altora sunt cu metastaze, extinse la modul dramatic nu doar îngrijorător şi tare dătătoare de suspiciuni asupra sănătăţii rostului pe care l-ai închipuit că îl au lucrurile. Haoticul, entropia, brownianul – adjective şi realităţi pe care le constatam şi cu care calificam – devin insuficiente , sindromul absurdului şi al degradării fiind plurimorf şi neeradicabil. Am ţinut să conjur nocivitatea pe care o subliniam măcar prin aspectul puţin mai tehnic, neologic al cuvintelor de mai sus.
Ceva clinic, abstract şi rece. Ştiu că lucrurile sunt mai largi decât baştina românească; dar culoarea locală este accentuată. Să întărâţi la paroxism, înţepându-l cu furca zeci de minute, un biet animal este semn de cretinism ; oricum adjectivele nu sunt suficiente pentru a surprinde degenerarea profundă pe care o înregistrează iraţionalul uman cândva considerat îndiguit. Ăştia nu mai sunt ţărani, bicisnicii din Dâmboviţa.
Nu se poate concepe o cruzime mai atroce, iar presa toată lăuda sau recomanda omorârea animalului; deplângeau moartea imbecilului suliţaş. Erau trei de fapt nu unul.
Când vă gândiţi că pe la Buşteni ies tot felul de tembeli noaptea, care vor să mângâie urşii – gunoieri; când la zoo am văzut bipede care trag la propriu leii de coadă (nu ne ajunge că tragem mâţa de coadă?!), când sunt întărâtaţi aparent somnoroşii crocodili, scormonit pelajul tigrilor, chemate fiare cu bomboane pentru a-i mânca bomboanele din mână – ei bine tot mai ai un zâmbet şi o înţelegere dar pofta de sânge şi cruzimea nestăvilită nu mai pot fi înţelese şi iertate.
Nu m-am îndepărtat de „sociografiile” şi „sociopsihografiile” cu care vă plictisesc săptămână de săptămână. Toleraţi-mă, dragilor şi cu, rânduleţele de faţă care nu se îndepărtează prea mult de gândurile amare pe care le suscită deraierea politică, incompetenţa, nepotismul, malversaţiile, clientelismul, gaşca şi interesul preponderent ale zilelor noastre urâţite până la schimonosire necosmetizabilă.
În fiecare amănunt poţi citi desenul întregului; reuşeşti să vezi în domnişorica descinzând dintr-o maşină infatuată, la Buşteni şi care se duce să pozeze de la 1m distanţă ursul, fluturându-i „gunoierului” Chanelul eşarfei – ei bine poţi să vezi în ea pe blonda din Parlamentul viitor, care aidoma altor „natur sau văcsuite” ne va reprezenta cu ridicol, neputinţă flagrantă, greşeli de gramatică şi aroganţă abia mascată. Multe sunt în detaliu insignifiant. Ochi să fie şi cerebel să cearnă. NICU BOARU

