„Leul va suferi în zilele următoare o uşoară depreciere controlată” –Anunţ B.N.R. Acest anunţ putea fi citit luni seară pe „burtiera” – groaznic cuvânt! – a vreo două televiziuni. (În paranteză fie zis, B.N.R. nu înseamnă Biblioteca Naţională a României, ci, bineînţeles, Banca … Apropierea dintre cele două instituţii fundamentale nu cred că este dată de prezenţa lui Eminescu şi a lui Caragiale în biblioteci şi la bancă!).
Deci, iubiţii moşului, va urma marea surpriză! Aşa surpriză încât, biet român săracul este tăbăcit de o eternitate şi ceva, şi ce spune surpriza aceasta uluitoare? Păi ea, surpriza, agrăieşte despre viitoare devalorizări iminente cu care aproape ne împăcaserăm în gând; urma să ne resemnăm în fapt, la bucătărie, la coşniţă, la benzinărie, la impozite, la cadouri, fiindcă se apropie luna darurilor, la pacheţelul copilului şi la garderoba care se restrânge galopant, frisonant a soţiilor noastre.
Va fi o depreciere … controlată! Dar până acum ce a fost, că tot într-o „minimizare” o ţinem? Scăpătăm şi nu putem împiedica coborârea vertiginoasă pe un tobogan care se restrânge mereu. Nu ne împăcăm bine cu o amputare de posibilităţi şi cu o dilatare de preţ, că ni se încearcă stoicismul cu o alta.
Iar dacă – aşa cum este bicisnicul meu caz – încerci să te plângi de ponoase, restrângeri şi bâldâbâcuri, atunci eşti încondeiat de scribuleţi ciungi şi ponosit cu adjective de co-suferitori, abitir încartiruiţi politic.
N-am fost încâlcit, fără să fiu însă limpede. Dumneavoastră, ageri, aţi dedus: eu mă (cam!) plâng, şi cred că pe bună dreptate, fiindcă observ dureros – vorba lui Păunescu – ce e suta de lei – iar tu, tot amărât ca şi mine, dar „horbitor (scuze!) la nu ştiu ce televiziune de magnat, mă… depreciezi (mai rău decât B.N.R.) cu adjective înteţite de viforul scârbei, deşi asculţi în fiecare dimineaţă şi seară litania nesfârşită de nemulţumiri a consoartei.
Pentru zombi-ul politicesc valah (şi nu pentru idealul zoon politikon Aristotelic), atrag atenţia iar şi rară: şi fratele de mi-ar fi într-un post cheie în actuala guvernare nătângă şi foc de păguboasă, şi tot l-aş încolţi cu acuze şi l-aş dezmierda cu pumnuieli. M-am întrebat fără să mă alint cu vreun răspuns: ce te poate determina să fii pro–guvernamental, fără nuanţe, fără reproşuri, fără exerciţiul cumpănirii, pe banii tăi (tot mai puţini), pe nervii tăi (tot mai surescitaţi)?
Freud, ca şi alţi maeştri ai psihanalizei ar fi vorbit de exemplificări nete ale unei maladii descinse din contele Masoch. N-o numesc. Ea se referă la voluptatea de a se flagela, complicată puţintel în zilele noastre cu orbenie, incapacitate de a cerceta lucid, precum şi un cult al unui partid, al unui lider. Îţi spune, de ex. înfiorătorul (ca avere) miliardar în euro V. că trăieşti bine, că ţara nu are decât un singur ţel, acela de al debarca pe inamicul public nr. 1, că doctorii şi profesorii nu mai au motive să plece din ţară, că bătrânii se „proslăvesc pe cuptior” – şi atunci totul aşa este.
Fiindcă dacă se scrie nu se poate să nu existe, cum spuneau în juneţea mea zărghită mahalagii de pe Rudului. Frumoasă dar nocivă încredere tribal în litera scrisă.
Din când în când, o cădere pe gânduri şi un nerv al indignării morale ar fi bine să ne încerce. Realitatea trebuie conspectată fără ebrietăţi electorale caragialiene şi, deopotrivă, fără criticisme înnegurate.
Este axiomatic, imediat perceptibil că lucrurile nu merg bine, chiar asta nu printr-un blestem metafizic al locului, ci din cauze mult mai terestre care ţin de ivirea şi propulsarea nemeritată a unor specimene politicastre frapant de neizbutite. Concret, nu poţi să numeşti rapid două izbutiri majore sau măcar trei mai mărunţele ale guvernărilor actuale. Repet : nepricepuţii fac parte din partid de anvergură.
Şi să fi făcut un pariu invers de felul „hai să alegem pe cel mai contraindicat” şi tot n-ar fi „reuşit” PSD. şi PNL să se poticnească în asemenea grad.
De la prima lor neizbutire – astăzi complet uitată, fiindcă dacă nu se spune… nu există – şi anume faptul că cei 15% pe care până şi M.R.U. îi promisese au fost reduşi la 7,5%, şi până ieri când am aflat că aproape s-a parafat decizia legată de Schengen – totul a mers înapoi şi în jos.
Nu cred că merităm. Poate decembrie, mărinimosul în daruri, ne va aduce deschideri şi perspective tangibile, o revenire, o normalizare, plauzibile.
Aşa-i frumos. Să speri!
Nicu Boaru