Bag seamă că românii se împart cam în trei categorii când vine vorba despre patriotism, dragoste de ţară şi interesul faţă de „spaţiul-carpato-danubiano-pontic” şi anume: exaltaţii – ce care susţin cu argumente, adeseori fanteziste, puzderie despre cât de „bravi-tari-mari-unici-nemaipomeniţi etc” sunt românii. O a doua categorie sunt cei cărora absolut totul le pute! Duhneşte crunt! Istoria noastră?! Cultura noastră?! Societatea noastră?…nŞi tot aşa!
Domnii aceştia au, întotdeauna, argumente care să le susţină convingerea. Ultima categorie fiind simplă – „umplută” de cei cărora li se rupe, li se fâlfâie, îi doare’n cot de ce este, ce face, ce a făcut sau ce va face această ţară!
Burdihanul dolofan, maţu’ plin, maneaua – musai să spargă vecinii, care, musai trebuie „să moară”… Deci cam aşa zic şi cred că ar fi o împărţire simplistă şi general „cuprinzătoare” între români după cât le pasă (sau ba) despre ţara unde vieţuiesc.
Categoric numărul sau cantitatea uneia ori alteia dintre „categorii” nu înseamnă neapărat că această „opinie” se constituie în cine ştie ce „mare adevăr” . Care „adevăr” nu poate să fie „mai adevăr” doar pentru că este susţinut şi argumentat numai prin numărul celor care susţin una sau alta dintre cele trei categorii!
Greu de spus ce înseamnă să mai fii român astăzi prin prisma celor care, la 24 ianuarie sau la 1 Decembrie, au spus, în urmă cu mulţi ani, că doresc Unirea! De prea multe ori când încercăm să definim, prezentăm, construim o argumentaţie despre patriotism – identitate – români – românism suntem, îndeobşte, pe alături cu „subiectul”.
Şi asta pentru că „atunci” nu a fost – şi nici nu mai are cum – să fie aidoma cu ce se întâmplă „acum”!
Pe atunci România era în cu totul altă situaţie decât astăzi! Şi nici lumea nu era deloc aidoma cu cea din ce facem parte, astăzi, cu toţii, Că ne place sau nu – este cu totul altă poveste. Pe atunci România, aşa cum se găsea prin acele vremuri, se afla în situaţia de nu mai exista nici măcar sub forma unor regiuni-provincii-regat-etc. Pe când azi nu se pune neapărat problema de a fi „înglobaţi” de o altă ţară, un imperiu şi sunt cu totul altele pericolele. Astăzi pentru români – România există alte riscuri. Mult mai mari! Care, din nefericire, provin din interior.
Scuzele privind stare critică şi dezastruoasă a ţării prin invocarea unor scuze precum: globalizarea, UE, NATO, BERD, FMI, criza mondială pot să acopere doar într-o foarte mică parte haosul, debandada, mizeria şi provincialismul administrativ-politic-social din ţara noastră. Ce vedem azi, în anul de graţie 2013, la români? Dezbinare, ură, lăcomie şi egoism cât muntele Everest.
Atomizare generalizată, neîncredere profundă precum şi spoiala de organizare; minimă responsabilitate şi ioc profesionalism sau competenţă – sunt primele care vin în discuţie când încerci să afli de la un netrăitor pe aici cum vede el România reală. Unul dintre puţinii români care ştiu să-şi afirme – recunoască identitatea naţională cu voce deplină, pe numele său Dan Puric spunea, la Ploieşti, că „Pericolul nu este dat de globalizare.
Pericolul vine din noi. De aici!”. Că să spunem cât de buni – răi – unici suntem nu ne întrece nimeni! Mai greu este cu asumarea eşecului sau cu recunoaşterea calităţilor celor din jurul nostru. În rest… ar fi bine. Dacă nu ar fi aşa de rău!