(Scrisoare deschisă către domnul președinte al ţării din care încă n-am plecat)
Azi am fost înjurată. Mi s-a spus că-s o vacă. Nu-i stres, am fost înjurată şi mai rău. Că doar ce trăieşti acolo dacă nu eşti măcar o dată înjurat? Dar cînd vine de la domnu președinte, parcă mă doare un pic. Cum adică, domnu’ președinte, e datoria mea patriotică să mă apuc de făcut copii? Să las în momentul ăsta cele trei joburi din care plătesc taxe cît nu iau şi să mă așez confortabil la procreat? Păi şi dvs. ce mai faceți apoi? Din ce plătiți scutecele lu’ ăla micu’ a lu’ eba?
Să zicem că v-aş asculta, şi aş turna vreo 2 copii, îmi cer scuze, dar nu sînt sigură că pot mai mult. Pînă s-ar face ei mari şi şi-ar lua cîte trei joburi, din care să plătească taxe, dvs. cred/sper că nu veți mai fi președinte. Deci nu v-ar ajuta cu nimic.
Așa cum ați pus dvs. problema, că adicătelea cum pot femeile rrome să poarte cîte 5-6 copii, iar femeile românce nici măcar unu, eu deduc că, pe lîngă faptul ca sîntem nişte mironosiţe proaste, nu sîntem în stare nici măcar să vă furnizăm scut împotriva rromilor care vor deveni în scurt timp mult mai numeroşi decît noi. Dar nu vă faceţi griji, domnul președinte, sînt şi ei tot oameni, şi nu trebuie decît să vorbiţi frumos cu ei şi să îi ajutați să capete o educaţie decentă; s-ar putea să vă coasă ficatul într-o zi. Şi dacă nu mă înşel, deja aveţi suportul lor declarat.
În capul meu prost era că un copil ar trebui făcut cînd devii apt sa fii părinte. Adică să ai cu ce să-l creşti, să te afli deja în cadrul unei familii sau să fii pe cale de a-ţi întemeia una (nu de alta, dar e greu să întreţii un copil în doi, dar de unu singur?), să ai cu ce să-l dai la şcoală, să ai o şcoală la care să-l dai (fără să te temi că vine acasă bătut, jefuit, cu teme la obiecte pe care nu ştiai că le va aprofunda aşa de mic, sau să nu mai vină deloc), să fii sigur că are un viitor aici, şi nu în Afganistan, unde poate să-i zboare oricînd vreun membru, capul sau tot corpul.
Am trăit cu impresia că un copil trebuie să mă bucure pe mine, ca părinte, nu pe dvs., domnu’ președinte, care îl așteptați la cotitură să-i scoateți sîngele din venă, să-l înfometați, să-l ţineţi disperat şi umilit lîngă casa părintească fiindcă, deşi cu trei diplome, nu va reuși să facă rost de un acoperiș deasupra capului fără să plătească pentru el timp de 35 de ani.
Dacă vi se pare că exagerez, mai ales că dvs. ați vorbit frumos cu mine, că așa le-ați numit şi pe fiicele dvs., deci eșecul de înțelegere a fost la mine, aş vrea să vă spun că a mai fost unu’ care gîndea ca dvs. Şi el a vorbit la fel de frumos cu femeile, mai întîi le-a rugat. Abia apoi, dacă a văzut că nu merge cu vorba bună, a dat un decret mic. Sau un decrețel, dacă vreți.
Cred că la următoarea tăiere de salarii mai puteți pune ceva pe listă. Zic, aşa, la nimereală, libertatea de alegere. Ca să nu las loc de ambiguităţi, e vorba dreptul de a face avort. Ăla care spune că femeia nu e doar o vacă de prăsilă, ci doar a avut ghinion la un moment dat. Ghinion pentru care nu trebuie să plătească nimeni, nici ea, nici prostul cu care l-a comis şi nici bietul copil care chiar n-are nicio vină.
Drept urmare nici nu este obligat să fie piatra de temelie a acestei societăţi în perpetuă construcție (!?), care pică în fiecare noapte, că deh… toți zidarii noștri pun umărul la civilizații importante, nu ca a noastră, asta pe care ne-a lăsat-o Burebista, Ţepeş, Coandă, Titulescu, Avram Iancu, Nicolae Păulescu, Porumbescu, Eliade, Eminescu, ş.a.m.d. Dar pe ei cred ca i-au iubit mamele lor.
În încheiere, domnul președinte, şi închei aici nu pentru că nu mai am ce să vă zic, ci pentru că oricum nu vă pasă, vă doresc în continuare cantitate multă, că calitate nu-i nevoie.
