Nu sunt umoral, nu sunt hachițos, n-am incendieri sau refrigerări în funcție de câte-o mișcare a piticului prezent valah. Și nici nu merită să ai, dacă stai strâmb și judeci drept. Presa noastră, de asemenea, ne-a obişnuit cu pătimaşe şi chiar viscerale ieșiri. Londra e departe. Și Balcanii sau Orientul au rămas în urmă faţă de pixul devenit ciomag și pianotarea pe tabletă convertită în mitralieră în mâna zeului-jurnalist. Știrile noastre sunt de un catastrofism pe care un Nero doar ar putea să le perceapă în cutremurul lor major iscat dintr-o blândă crepitație a „pământului oamenilor” sau a viscerelor.
Deci, mă supărasem rău – ceea ce nu e bine, pe de o parte și nu e nici frumos că vă spun sau că vorbesc de mine(!) – de amploarea pe care au dat-o tv-urile sfârșitului țiganului – șef. N-o să practic, uite, de-al naibii(!), niscaiva corectitudini politice. Nu deranjez pe nimeni dintre cei care aparțin stilului sau reminiscențelor unui stil de cuviință și demnitate românească – ci doar niște miorlăiți europenizanți năuci, imitatori scapeți de lucruri poate, poate potrivite prin alte locuri.
Așa că, n-o să abund, eu după Rudului, în complimenturi și eufemisme – fiindcă așa se cere, nu-i așa? Franța geme de magrebieni, Anglia e plină de musulmani, cutare de cutare! – faţă de o seminție de la care încă nu ştiu, după şase decenii de viață nu foarte tălmăcită, ce valori să iau.
O presă în care slinul, prostia, nemeștesugul, cacofonicul și dorința de vacarm sunt afluenți și chiar articulări intrinsece, ne-a vârât ore întregi, pentru proști, imagini legate de suferințele și decesul, apoi despre țigăneala imundă legată de costurile înmormântării acestui creştin –ortodox, în fapt baptist care este altitudinea sa pe orizontală Cioabă.
Vă amenințam cu… temperări, dar cum nici clima nu mai este… continental-temperată, nici valahul de altădată nu poate intra în calapodul scâlciat al menajării permanente și totale a celor care îi produc atâtea vătămări de imagine. Mi s-au relatat, fiindcă n-am stat să văd jegoasele alaiuri mercedesofere, că de la 300.000 de dolari spitalizarea a ajuns la 30.000, că delicaţii nemţi aceştia n-au bani de sicriu, că trebuie să le dea Guvernul, că nu intervine nimeni, căcă… Am avut și am în continuare o senzație de râios, de proscris în propria țară, de bălăcire într-un loc porcin.
Un alt pătimaș jurnalist, dar jurnalist (!), dar pătimaș(!) nu ca mine, e vorba de C.T. Popescu, ăla care îl înjura pe rege în 90 -91, vorbea de Rațiu si Câmpeanu cum vorbea, … are o pagină dumnezeiesc scrisă într-unul din volumele sale de publicistică în care narează o secvență indiană. El e mai rece, nu este Eliade; nu apare nicio Maitreyi, niciun filosof Dasgupta. Scriitorul acesta de 18 karate surprinde o scenă halucinantă undeva pe Gangele măreţ (Eminescu).
După ce înfăţişează infernala colcăire uman-zoologică, cu câini flămânzi alergați de schilozi jerpeliți ca să le i-a osul din gură (!?), C.T.P.-ul zăbovește preţ de câteva rânduri, măiestru, asupra fervorii religioase a inzilor. Scena e parcă desprinsă din picturile terifiante şi groteşti în acelaşi timp din Bosch: cu ochii înălțați spre ceruri mii de jerpeliți, de amputați, iau în căuşul palmelor apă din Gangele sfânt ducând-o cu înfiorare şi înălţare de suflet spre gură, în timp ce la câțiva cm de ei câinii se răcoresc, vacile îşi descarcă preaplinul stomacal și alți schilozi îşi introduc membrele cu zeci de bube supurânde în apa făcătoare de minuni.
Te înfiori a dezgust şi te cruceşti cu indignări. Pe aproape, te simți tu, om al sobrietății și al decenței, câte vor mai fi fiind acestea în lumea amneziei dirijate și a superficialitătii comsumiste de astăzi.
În fapt și în adânc, nu numai epidermic și trecător, țigănirea noastră este parafată. O fi jignire în faptul acesta? Sau jignesc doar că spun? Pentru că, ipocrizia fiind adânc inculcată putem să constatăm și să ne plângem de „gitanizarea” moravurilor, a ortoepiei limbii române, dar să nu zicem ceva, cumva. Să nu aducem vreo atingere, vezi doamne, sensibilității urmașilor unui neam fericitor; ai unui aflux colorat de uriașe valori etice şi intelectuale.
Va trebui vreodată să decantăm cât de importante au fost proptelele de spiritualitatea pe care gitănimea ni le-a adus emancipator. L-om avea pe Eminescu, dar, stai, îi avem şi p-ăștia, care, să nu uităm (?) în număr stă valoarea.
Cât drag de muncă, cât respect al individualității, ce antecedențe față de influența culturii germane ale ideilor de ordine și disciplină am putut noi să împrumutăm de la căruțele colorate. Iar acum, câteva fetișcane tembele și sute de mii de gură-cască stau cu secreții albicioase la comisuri, privind ore întregi la problema națională nr. 1: înmormântarea lui Cioabă sau… cocioabă, Dumnezeu ştie cum, întâiul.
Lăsați-mă să fiu (era să spun: să cânt dar, pe parcursul acestui articol acordeonul și viersul …) firoscos 5-6 rânduri. De multe ori ne certăm noi pe noi că… ne certăm între noi. Că „nu suntem solidari”, așa o fi fiind. Mai zice valahul mediu dezvoltat: „uite unguru’!, uite jădanii”. Inșiruirea continuă : „uite pe cutare!”. Să nu-i uităm pe! Nu e bine într-adevăr să te critici şi să te vorbeşti de rău, dar nici să-i privești amarnic sau să îi înfierezi pe cei care atrag atenţia cu sarcasm sau tristețe, cu amărăciune lirică sau cu diatribă asupra minusurilor reale ale noastre. E de vină Eminescu că ne ceartă cu grele vituperări în Scrisoarea III?
Avem curaj să spunem asta, când noi suntem productele în gândire şi simţire ale lui? Ați aflat cum se vorbesc marii scriitori francezi între ei? Știți ce ironii despre spiritul galic articulează acut moraliștii din Hexagon? Recitiți Dostoievski și Turgheniev şi nu veţi vedea luni de zile cu ochi buni Rusia. Sunt ei fii ingrați, plați și ticăloșiți ai națiilor și culturilor respective? Și invers? Sunt patrioţi ungurii (tot mongoli, tot cu calul şi căruta, tot cu cântul și cuțitul, tot cu năpăstuirea altora peste care cad) că nu se critică între ei?
Mie mi se pare că este conivența (gășcăraia, spiritul de turmă) al națiilor primejduite, care avansează cu bulucul pentru a evita buclucul. Prefer de o mie de ori liberalismul individualist al lui Moromete, anonimatului multiform al lui Istvan.
Ne spunea marele folclorist si profesor Ion Pop: „Proprietatea ţăranului muntean e împrejmuită cu gard şi atunci când există doar 2-3 case pe o colină. El este apropitar si independent. Satele sunt mici lumi autonome”.
Vorbeam de unguri, dar gintea (geanta) cealaltă tot migratoare, de la noi, asta e… liberală, cu independențe și autonomii? Nimeni n-a văzut țigan solitar.
Curajul şi gândirea lor sunt notorii, nu-i așa? Ați pomenit țigani care să se critice între ei? Există vreun lider (bulibașă) care să le facă o morală pentru omorurile cumplite si nenumărate, pentru râurile de furturi pentru care culmea, plătesc alţii? Noi zicem despre infirmitățile noastre, dar uite, renaştem sau ne menținem la altitudini şi atitudini. Există vreun parlamentar ţigan care să spună ceva despre ignominia puzderiei încă neacoperite decât cu țoale bălțate?
Sunt exemplu? Iar prostimea noastră coabitează chipurile tolerant. Uite că și ungurii au început să se mobilizeze împotriva ăstora. Dar cumplit, cumplit de nerecomandabil. Așa, fratricid (!), Cain mongol pe Abel indian! În niciun caz vreo vindicație de recomandat aici. Nu vindicativul ci vindecătorul trebuie căutat şi adoptat. Deocamdată ei sunt cum sunt. Dar ce căutăm noi, mulți dintre noi în bălăceala amorfului glodos în care ei se complac? Noi urmează să îi școlim, să îi învăţăm alfabet şi săpun. Și munca, mai ales. Dar de ce să ne manelizăm noi și să ne țigănim cu asupra de măsură față de ei? Să-i lăsăm în urmă? Așa ceva n-am crezut cu putință.
Dar, trebuie să închei grabnic dictatul acetui articulaș cu lectura căruia mă onorați, fiindcă aud că convoiul (am alăturat special vocabulele!) funerar cu BMW-ee și Merzane trece şi prin Ploieşti şi vreau să fac o plecăciune la Cioabă sau cocioabă, cum Dumnezeu se numește. Nu știu cum este urarea de pe urmă la protestanți. Oricum, minte și educație acestei etnii atât de indomptabile.
P.S. „Din bordeie și cocioabe a pornit limba română ” – Hașdeu. Noi cu cocioabele, alții cu …
Prof. Nicolae Boaru