„Dar să terminăm şi cu deratizările, ce, viaţa unui şobolan e mai puţin importantă decât viaţa unui câine, de ce?”, se întreabă, oarecum retoric, un formator de opinie pe digi24, preluând ideea din editorialul lui CT Popescu. Concluzia majorităţii este mai simplă chiar decât Mioriţa: să omorâm tot ce prindem, sânge, sânge, sânge!
E vina câinilor că sunt pe străzi? Categoric nu, este vina oamenilor, a nesimţiţilor aflaţi în funcţii de răspundere, în fruntea statului, a primăriilor, a asociaţiilor, a scărilor de bloc. Mai pe scurt, a noastră, a tuturor. Atât de sălbatici suntem în rezolvarea oricărei probleme, nu numai a câinilor, încât şi acum, după uciderea acelui copilaş nevinovat, tot cu privirea tulburată şi cu idei superficiale venim în întâmpinarea acestei probleme.
Nu legea europeană ne-a împiedicat să rezolvăm problema, ci nepăsarea cetăţeanului român şi a autorităţilor româneşti.
Iar azi, când se petrec ucideri demne de cartierele din lumea a treia, vorbim despre stârpirea câinilor cu o ură în priviri reală ca şi nesimţirea autorităţilor şi a aşa-zişilor iubitori de animale.
Eutanasierea este soluţia unică – o spun cu tristeţe. Am, însă, o problemă pe care, probabil, mulţi dintre cititori o vor considera copilărească – mă preocupă dacă patrupedele strânse în ţarcurile statului vor fi omorâte cu bâtele sau cu fierăstraele, cum am auzit eu că se mai proceda, cu câţiva ani în urmă, prin adăposturi, sau în mod civilizat, cu atenţie şi, de ce nu, compasiune faţă de un animal aflat în ultimele secunde ale vieţii sale. Dacă nu am rezolvat, în mod civilizat, zeci de ani, problema animalelor fără stăpân, o finalizăm tot în stilul barbariei medievale?
Discuţiile din ultimele zile vor duce la reacţii – veţi vedea câini tranşaţi, înjunghiaţi, otrăviţi, care se zbat pe străzi cu spume la gură – asta se va întâmpla zilele acestea, după atâtea discuţii superficiale la televizor. Pe toate posturile, pe toate mediile online, se aleg poze cu animale furioase, cu dinţii scoşi ameninţător, inducându-se ideea că toţi câinii sunt criminali şi merită, eventual, chinuiţi, bătuţi, stârpiţi mai ceva ca în lagărele de concentrare naziste.
Ne pică mănuşă azi să arătăm la televizor câinele criminal, murdar de sângele copilului omorât, fără să continuăm ideea până la capăt: noi, oamenii, avem mâinile murdare de sângele bietului băieţel ucis. Numai vina noastră e, terminaţi cu tabloidizarea asta, măcar în acest moment păstraţi decenţa!
Putem să tratăm problema civilizat, iar eutanasierea o găsesc potrivită în situaţia de faţă: avem poate, la nivel naţional, sute de mii de câini pe străzi, nu suntem în situaţia altor state, cu câţiva zeci de câini, sau cu niciunul. Ei îşi pot permite legi prin care să asigure cazare, masă, tratament medical, tot ce este necesar unui animal fără stăpân. La ei, în vest, oamenii şi animalele sunt trataţi demn, corect, atent de către stat, totul decurge firesc. La noi, însă, după zeci de ani de nepăsare, am ajuns în situaţia asta.
Eu am doi câini şi o pisică. Pisica a aterizat la propriu în curte, închisă într-o pungă de gunoi, când avea vârsta de aproximativ o lună şi jumătate. Un „iubitor de animale” a scăpat de puiul fătat de pisica lui în mod „umanitar”, nu? Puiul de mâţă a avut noroc, în cazul de faţă – azi, la trei ani, Negruţa este răsfăţata familiei, doarme în casă, îşi alege în fiecare seară alt pat sau scaun, e cu vaccinul la zi, este sterilizată, carnet de sănătate, etc.
La maică-mea locuieşte căţeaua Rita. Pe Rita am găsit-o pe stradă, îngheţată, când avea vârsta de aproximativ două luni. Veterinarul mi-a spus că moare, fiind deja în comă. „Pune-o pe perfuzii, dacă îşi revine, bine, dacă nu, asta e”, i-am spus omului. După cinci zile, m-a sunat: „mişcă, încearcă să stea singură în lăbuţe”. Am fost, am luat-o, am plătit şi, de cinci ani, este vedeta familiei. Sterilizată, vaccinată, acasă, în apartamentul alor mei, e permanent în siguranţă.
Rita se sperie şi de pisici, cel mai urât face când o cerţi, te latră, chiţăie ca un pui, vorbeşte şi ea cu tine – fiecare cu argumentele lui, desigur! :))
Boby este singurul animal de rasă deţinut de familia mea. Locuieşte în curte, are un coteţ „de lux”, este legat 23 de ore din 24, e un câine mare şi foarte agresiv cu celelalte animale. Programul de alergat este dimineaţa, în curte, când îmi beau cafeaua. După câteva ture de alergătură, vine singur să îl leg în lanţ. Neputând să îl ţin în casă, am fost, totuşi, atent la detalii: Boby are coteţul amplasat strategic, lângă masa din curte, aproape de intrarea în casă, unde 10 ore pe zi se perindă cineva care, inevitabil, îl bagă în seamă.
Îi place şi plimbarea în lesă, când e liber vine la locul unde este agăţată lesa, se uită la mine, aşteptând să ieşim din curte la plimbare. În ultimul timp nu îi îndeplinesc prea des dorinţa. Ştiţi de ce? Pe stradă este plin de câini fără stăpân, iar la 50 de metri, unde încep blocurile, sunt, desigur, „câinii blocului” – o haită destul de agresivă când un alt animal trece prin zonă. Boby, aşa cum spuneam, este agresiv (mix ciudat – tată Amstaff / Pittbul, mamă Airdale Terrier), ar ieşi urât o întâlnire cu maidanezii, iar mie mi-e milă de căţeii respectivi, nici ei nu au vreo vină că şi-au găsit un teritoriu unde sunt hrăniţi – pur şi simplu îl apără. Revin, deci – tot oamenii sunt de vină.
Boby este vaccinat, carnet de sănătate, etc.
Am, în schimb, vecini care eliberează noaptea câinii proprii pentru a se plimba, a se înmulţi, a-şi face de cap. Imbecilii au găsit o soluţie confortabilă, în stilul românesc: câinele îşi satisface nevoile fiziologice, vine acasă, toată lumea e mulţumită. Desigur, toată lumea din casa imbecilului. Afară, însă, după câteva luni, o căţea va naşte poate zece căţei lipsiţi de apărare – totul pentru că boul de om nu a dat un milion ca să-şi sterilizeze câinele.
Pe lângă siguranţa şi drama animalului aflat în libertate, lipsit de orice ajutor, suntem noi, oamenii. Oameni muşcaţi, oameni omorâţi, câini omorâţi, maţe întinse pe asfalt, câini călcaţi, şoferi care fac accidente din cauza animalelor fără stăpân, sălbăticie în secolul XXI.
Reuşim, oare, să fim civilizaţi, să rezolvăm această problemă reală şi tristă în mod corect, atât pentru oameni, dar şi pentru animale?
Dacă s-a înţeles mesajul meu, aştept propuneri de la oamenii serioşi, pentru „iubitorii de animale” care se mulţumesc să arunce o bucată de pâine căţelului din faţa blocului – şterg toate comentariile imbecile, o spun din start. Înainte să înjuraţi, luaţi-vă căţeii în casă, mergeţi la veterinar, sterilizare, carnet de sănătate, vizite regulate, adică cam tot ce fac eu cu cele trei animale de care am grijă. După ce faceţi un bine în mod real unui câine amărât de pe stradă, aveţi dreptul să comentaţi aici, stimaţi „iubitori de animale”.
Sebastian Ignat