Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Categorie: Actual

NicolaeBoaru 1Domnul profesor Nicolae Boaru mă ruga să îl semnez, la finalul textelor pe care mi le trimitea săptămânal, „Nicu Boaru". Modestul meu prieten, al colegilor mei şi al cititorilor noştri a plecat dintre noi astăzi, 9 octombrie 2013. Momentan, nu mă simt în stare să aştern un epitaf.
Mă văd obligat, însă, să mă conformez doar uzanţelor, din durere, perplexitate şi cuviinţă. Dumnezeu să te odihnească în pace, iar noi, cei care am rămas să te conducem pe ultimul drum, îţi vom asigura amintirea eternă. Nici măcar asta nu îţi doreai. O vom face oricum, de dragul şi de dorul tău.
Cu durere,
Elena Ciobanu, Ana Maria Iene, Ciprian Radu, Andrei Tudor, Lucian Rădulescu, Leonida Chifu, Andreea Niculescu, Sînziana Vasile, Sebastian Ignat, cititorii Actualitatea Prahoveană.

ULTIMUL TEXT

„Noi nu putem greşi!"

De Nicu Boaru
„E o frumoasă zi cu ploaie" e titlul unei frumoase cărţi a unui neamţ născut în... Franţa, Eric-Emmanuel Schmitt. V-o recomand. Veţi găsi aici rigoarea franţuză şi fineţea germană. M-am jucat: era invers!
Dar jur că aş fi zis aşa şi necitind cartea. Intru - asta în paranteză fie spus - prin librării şi conspectez, reţin, admir ingeniozitatea, pregnanţa titlurilor.

Pe vremuri, îmi notam incipit-urile - debutul povestirilor sau al romanelor, adică celebrele cuvinte cu care se deschide un univers artistic.

„Contesa ieşi la ora 5". Dar nu de mine este vorba, deşi cu greu pot să mă ocolesc. Ziua, cu intemperia ei... intemperată nu trebuie înjurată cu obidă de top model care-şi udă pantalonul alb, care trebuie să fie prezentă la salonul Oanei Roman. Aflat în Bucureşti, ieri, spre o seară reală (fiindcă se întunecase de la ora 15.00), am putut să văd cum blestemau cu o suculenţă bine rujată divele Bucureştiului, care-şi pogorau interminabilele pseudopode cu tocuri lungi ca genele false, de pe altitudinea Audi-ului în balta de 20 de centimetri (dar fără câini) a lui Oprescu. Erau mii. Nu divele, bălţile. Nu panaramuţele acestea sclifosite şi sclivisite cred, însă, că au dat toponimul Balta Doamnei.

Ce mi-a fost dat să aud! Vă reţin 24 de secunde, preţ de lectură al unei observaţii care se vrea firoscoase: cântăriţi, boieri, dumneavoastră, ce vrea să spună zicerea aceasta pe care o foloseşte şi Eminescu în articolele de la Timpul (deci după noiembrie 1887):

„Ce mi-a fost dat să-mi audă urechile!". Tâlcuirea mea se adaugă celorlalte 10 - 15 pe care le faceţi dumneavoastră, mult mai pătrunzător. În concepţia lui luminoasă, poporul acesta (care nu-i... poporul acesta!!), dorea şi impunea o coerenţă a perspectivei luminoase cu zicerea adâncă şi nădăjduitoare. De ce să latri, să pălăvrăgeşti? De ce (vă rog să admiraţi splendoarea substantivelor) „să-ţi meargă fleanca", „moara", „meliţa"...? Şi mai sunt vreo 20 de gingăşii. De ce să înjuri şi să blestemi? De ce să drăcui?
Aţi auzit poate, sau aţi citit o afirmaţie care ar trebui să ne sfredelească, privitoare la abundenţa înjurăturilor care au în centru mama, pe Dumnezeu, pe Hristos, pe îngeri, cădelniţa, grijania, şi încheia autorul, prozatorul român care trăieşte în Statele Unite:

„Greu mai faci ţara să progreseze cu astfel de bipede ricanante (rânjitoare), cârtitoare şi nemulţumite. Greu mai faci din sălciii ăştia goluţi oameni cu consistenţă de gând şi căptuşeală de credinţă".

Aşa că, m-a aşezat întâmplarea (cum zic prostălăii) ori „iconomie" subtilă a lucrurilor pe care mintea mea proastă nu le desluşeşte, exact în Piaţa Amzei, lângă şuvoiul noroios al guriţelor cu ruj de 4 centimetri şi adierea luminoasă, evident lizibilă, a... muzicii dinspre Ateneu.

Şi, ar fi zis scriitorul german..., născut în Franţa... „vedeam cum un tunel luminos şi audibil se deschidea prin ploaia cenuşie".

Ploaia... cădea (!!), „Dumnezeii ..." veneau din aglomeraţiunea cu băltoace primariale (fără câini!) dinspre înaltele pe afară anatomii feminine de ebonită.

Parafrazând titlul ploaia şi cu minunatul lui, îndrăznesc să spun că suntem o minunată ţară... dar... populată cu jagardele „inter-blocuri", cu dive reşapate sau scăpate de la nebunii, cu dârdori mai mari decât putirinţa fizică, cu pletora politicianistă în care convieţuiesc plevuşca, hamsiile scoase direct din cutie şi nişte ştiuci răpitoare fără coadă, cu sute de mii de gardieni şi de bătăuşi obezi care n-au cunoscut o bătaie decât aceea aplicată de Dumnezeu asupra lor, cu păpuşăraia deloc observabilă a mânuiţilor funcţionari, cu sumele copioase de pensionari placizi, edentaţi (fără dinţi) de orice capacitate de protest, cu mumiile directorilor subordonaţi, negri la faţă, precum prototipul lor de la Luvru, când intră la raport, îngheţaţi de spaimă pe la Consilii, cu hoţii de duzină, ajunşi mari proprietari de trusturi, precum golanul uriaş şi că...ios de Voiculescu, hoţul lui Ceauşescu şi denunţătorul rudelor lui, cu armata lipsă şi trufaşă, cu jandarmeria călăreaţă şi inobservabilă, cu serviciile care pactizează ziua cu actualul preşedinte şi noaptea cu celălalt, cu intelectualii ei străluciţi şi monumentali, dar dezabuzaţi de slinul dispreţului unei mase ignare, înnebunite de consum cretin, cu... nu mai continui şi asta nu pentru că mi-e jenă să mă trec şi pe mine.

Trufaş cum sunt, mă consider superior multora dintre neisprăviţii propagatori de fumigene sau de fumuri ale importanţei proprii, calificaţi mai sus (iar ei - la locul de muncă sau nemuncă!). Gândim rău, nu numai prost; vorbim rău, nu numai prost. Gândim şi vorbim de rău, într-o devălmăşie a stihiilor, neamului, familiei, sacralului. Nu sunt mize - sunt doar mise de provincie, flecuşteţele acelea, adică pe care prostălăii le aburcă în maşini de-o inadecvare pentru căruţele lor colorate - singurul lor vehicul ancestral - din copilărie.

Apropont, anul acesta s-au vândut 80 de modeste Porsche-uri. Anul nu s-a terminat. Automobilul nu costă 20-30-40 de mii euro.

Nu fac însă cimilitură nici din preţul lui, nici din tonalitatea epidermei celor care îl conduc pe sensul contrar de mers la spoturile inexistente pentru ei. Nu vrem să ne intre la cap că principalul nostru manc, carenţa definitorie şi greu rezolvabilă nu o reprezintă banii traiului zilnic.

Sideranta mitocănie, golănia cancerigenă, prezumţia lui „ştii tu cine sunt io?", rânjetul şefial, de-un cinism inegalabil, goana murdară după zerouri multe, avea Matty un desen: un zero cu două picioare fugea după nişte zerouri aritmetice, fiecare dintre ele având echivalentul grafic al unei monede de top.

Ăştia ai noştri sunt modeşti, sau neinternaţionalişti.

Ei aleg o singură valută, dar angro, otuzbirul, cu tunul, cu viclenia, cu mistificarea, cu... ordonanţa de guvern, cu ministrul agriculturii pus de ei, cu prostănaca aia de la transporturi, cu dentistul pus la fiare sau la nu ştiu ce domeniu opozit. Motivaţiile sunt ori impenetrabile, ori la mintea cocoşului: „e de-al nostru". Nu poate greşi, fiindcă nici noi nu greşim. Aşa e. Ei nu greşesc.
Noi greşim.

Nicu BOARU
28.12.1949 – 09.10.2013

Back To Top