Compozitorul, dirijorul şi profesorul Sabin PĂUTZA s-a născut la 8 februarie 1943 la Câlnic, lângă Reşiţa. A urmat cursurile Liceului de Matematică din Reşiţa, în paralel iniţiindu-se în domeniul muzicii cu Carl Tirier şi Katerin Szőguy. În anul 1965 a absolvit cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” (astăzi, Universitatea Naţională de Muzică) din Bucureşti, unde a avut şansa unei pleiade de profesori eminenţi ca Marţian Negrea, Ion Dumitrescu, Aurel Stroe, Tudor Ciortea, D.D. Botez, Emilia Comişel, Marin Constantin sau Ştefan Niculescu. S-a specializat în compoziţie şi dirijat la Academia Muzicală „Chigiana” din Siena (Italia) cu Franco Donatoni, Bruno Maderna şi Franco Ferrara.
Director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi filarmonici din New Jersey
Timp de 18 ani (între 1966 şi 1984) a fost profesor (de armonie şi dirijat) la Conservatorul „George Enescu” (astăzi, Academia de Arte) din Iaşi, unde, pe lângă activitatea didactică, a înfiinţat Corala „Animosi” şi orchestra simfonică a Conservatorului, formaţii cu care a concertat în ţară şi în străinătate (Polonia, Germania etc.).
Din 1984 s-a stabilit în Statele Unite, unde a fost numit prin concurs director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi filarmonici din New Jersey, „Plainfield Symphony”. A fost şi este invitat frecvent – în calitate de dirijor – pe toate meridianele lumii, în cele mai renumite săli de concert din Europa, SUA şi Australia. De asemenea, colaborează cu Filarmonicile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Oradea, Bacău, Constanţa, Satu-Mare şi cu Orchestra Naţională Radio Bucureşti. În calitate de profesor este solicitat adeseori să susţină cursuri de măiestrie la diferite universităţi americane şi europene.
„Doctor în Muzică”, „Doctor Suma Cum Laude”
Activitatea de compozitor, de profesor sau de dirijor i-a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul „George Enescu” al Academiei Române (1975), Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1979), Marele Premiu al Televiziunii Ronâne (1981), Premiul de Compoziţie la Concursul Internaţional de la Salt Lake City (Utah), Premiul „Rudolph Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani, Premiul pentru Compoziţie „Martin Luther King Jr”. I s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare” al oraşelor Plainfield (New Jersey) şi Reşiţa, titlul onorific de „Doctor în Muzică” al Institutului de Cercetări Aplicate din Londra şi titlul de „Doctor Suma Cum Laudae” al Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.
Printre cei „2000 de oameni de seamă americani”
Sabin PĂUTZA este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Uniunii Compozitorilor Americani (ASCAP) şi al Biroului de Consilieri al Institutului Biografic American. Numele său figurează în mai multe ediţii ale publicaţiei „Who’s Who in Music” – Cambridge (1980, 1984, 1992, 1996 şi 2000) precum şi în volumul „2000 de oameni de seamă americani”, volum editat de Institutul Biografic American.
Compoziţiile sale – în totalitate – sunt publicate de Editura „San Nicobian” din New York şi înregistrate pe CD de firma „Swift Music Group” (SUA) în cadrul seriei „Opera Omnia”.
Întoarcerea la simplitatea şi austeritatea secolului al XVIII-lea
Celebra Passacaglie în do minor de Johann Sebastian Bach a suscitat interesul multor compozitori ai secolelor al XIX-lea şi al XX-lea care au orchestrat-o, îmbogăţind astfel această perlă a muzicii baroc cu varietatea timbrurilor oferite de ansamblul simfonic. Cel mai elocvent exemplu îl constituie varianta lui Leopold Stokowski. Compozitorul Sabin PĂUTZA, spre deosebire de predecesorii săi, se întoarce la simplitatea şi austeritatea secolului al XVIII-lea, redându-i Passacagliei eleganţa originară. Versiunea sa a fost preferată de o serie de dirijori celebri cum sunt Riccardo Muti şi Claudio Abbado.
Darul de nuntă al Maestrului
Concertul pentru flaut şi orchestră este darul de nuntă al Maestrului PĂUTZA pentru Cristina Bojin. Un observator atent va remarca faptul că în orchestră apar trei flauţi (fapt explicabil pentru că atât părinţii Cristinei Bojin cât şi soţul sunt flautişti, aşa că darul este pentru familia Bojin) şi că un rol important, chiar solistic, îi este dedicat marimbei. Lucrarea urmează forma clasică de concert tripartit:
- partea I – Capriccio – formă de sonată
- partea a II-a – Notturno – formă de lied
- partea a III-a – Toccata – formă de rondo-sonată, bazată pe melodia unui colind din Ardeal.
Ceaikovski şi folclorul ucainean
Piotr Ilici CEAIKOVSKI (1840-1893) s-a inspirat din cântece aparţinând folclorului ucrainean pentru trei dintre temele Simfoniei a II-a opus 17 – de unde şi titlul „Mica Rusie”. Chiar dacă unul dintre aceste cântece nu este menţionat, celelalte două sunt folosite pentru a imprima lucrării o tentă particulară. Totuşi, compozitorul nu s-a mărginit la a scrie doar o „ simfonie folclorică”; din contră, a adăugat talentul, imaginaţia şi ştiinţa sa unei lucrări care are o notă originală şi un farmec aparte.
Simfonia a fost compusă în vara anului 1872 în timpul unei şederi în casa surorii sale, în Ucraina, la Kamenka. Fiind inspirată de folclorul ucrainean – de care muzicianul s-a arătat deosebit de interesat –, a primit titlul de „Simfonie ucraineană”, iar ulterior, de „Mica Rusie”.
Entuziasmul lui Nicolai Rubinstein
Prima audiţie a avut loc la St. Petersburg, la 16 ianuarie 1873. Nicolai Rubinstein, în scrierile sale, s-a arătat deosebit de entuziasmat de această lucrare.
- Introducerea lentă a părţii I se bazează pe cântecul „Măicuţă Volga”.
- partea a II-a are foarte multe trăsături comune cu materialul muzical al operei (lui CEAIKOVSKI) „Undine”. În acestă mişcare apare cânrtecul ucrainen „Toarce, torcătoarea mea”.
- partea a III-a este inspirată de un cântec ucrainean glumeţ, în timp ce
- partea a IV-a are notată melodia „Kranich”.
Drumul spre Şcoala Naţională Rusă
Dacă celelalte simfonii ale lui CEAIKOVSKI se înscriu în linia tradiţională, aceasta, a II-a, a deschis drumul simfoniilor cu tentă naţională compuse în Rusia de membrii Grupului celor cinci (Balakirev, Cui, Rimski-Korsakov, Mussorgski şi Borodin, grup sinonim cu Şcoala Naţională Rusă).