Să dea Dumnezeu să miroși cartofi împuțiți, zicea Laiu Bețâu când îl supăra Nelu Blaneș: Mă, Laiu, mă... care e, mă, numele tău adevărat, că proștii ăștia crede că pe tine chiar așa te cheamă, Bețâu, cum te-a poreclit olteanca aia cu gura mare a lu’ Danciu de la 2, da’ eu nu cred, că ăsta nu e nume de bozgor, doar poreclă de băutor fruntaș... Ia, arată-ne buletinu’! Când era beat mort, adică... bine făcut, în limbajul tolerant cu slăbiciunile omenești al celor de la barăcile Coloniei, lui Laiu, cum îi zicea toată lumea, nu-i mai ajungea blestemul cu cartofii stricați, ci o da direct pe ungurește, boscorodind în limba lui complicată: Sült paraszt... néz mint hal a szatyorban... până ce venea într-un suflet Feri Ceferistu, care mai întâi îi potolea pe tovarășii de beție ai lui Laiu: Mai, preiten, nimicu zice Lajos de mama, e numa un moghior gluma, așa, că țăran la cuptor la mine uită ca peștele din sácoșe, și după aia se înfigea tare în prietenul lui: Mai, boanghene prost, tu nu știi gluma de la preiten asta Colonia, mai, cu ei beut și jucat tabinetele întreg noapte și acu te faci baftă, nu șade bine la băiat bun ca tine... Și Laiu se potolea la moment, își termina dintr-o sorbitură sticla de bere, se lungea în pat și se punea pe sforăit de ziceai că se dărâmă baraca, ne miram că nu deraiază trenurile, că nebuna de Iloanca lu’ Erja așa se și prostea: Sforăie nea Laiu... sare comolotiva de pe șine...
Era momentul în care ne dezlipeam, în sfârșit, de baraca lor, fiindcă nu mai era nimic de văzut la nefamiliști. Mergeam pe malul Prahovei și ne jucam de-a broasca cu pietre plate, vorbind despre Laiu și Feri. Bă, cârlanilor, îl imita Claie pe moș Ilarie, voi știți, bă, că Laiu și Feri sunt frați de cruce și au iarba fiarelor în ei? ‘Te, bă, mai încolo, că faci praf, îl contra în bășcălie Tinel Ciulică Trei, cum îi zicea lui la fotbal, că juca și el la Caraimanu Bușteni, la pitici, unde-l luaseră ăia doi frați mai mari ai lui, Ciulică Unu și Ciulică Doi, gemeni, deja jucau la juniorii mari, în campionatul raional, plus că făceau nu știu ce profesională, ca să iasă lăcătuși sau cam așa ceva, strungari, și stăteau la internat, nu veneau pe-acasă cu lunile, mai ales că murise mă-sa iar ta-su era un bețiv scandalagiu scârbos la gură. Aia cu iarba fiarelor... e vrăjeală că o are orișicine, ne-a spus nouă nea Tase, preparatorul fizic de la mine de la club (și aici făcea o pauză, savurându-și victoria în deplasare și căutând-o din ochi pe Iloanca, știa el de ce, dar știam și noi, numai ea era tută), că rar de tot o are cineva, și cine are iarba fiarelor se cunoaște după tăietura din buricul deștului, uite-aici, de la unghie până la prima linie, ne arăta el pe degetul lui mare de la stânga, cu un bețigaș, adâncindu-l în carne și lăsând o dungă alburie... ați văzut voi la alde Laiu și Feri așa ceva?
Cine are iarba fiarelor e bandit mare și precis a făcut pușcărie cel puțin o dată. Laiu și Feri abia s-au eliberat de armată de-un an jumate, doi, când să facă ăștia pușcărie?! Păi, dacă o aveau, bă, dăștepților, ăștia nici nu putea să facă armata, că sărea trăgaciu de la automat singur... și Ciulică Trei lua poziția de tragere culcat și mitralia tot ce vedea înaintea ochilor... foc de voie... ta-ta-ta-ta, serii scurte... tiu-tiu-tiu... de ne tăvăleam toți de râs, că era și caraghios așa cum se lua el îl în serios, cu un ochi închis și altul chitit pe cătare, cu obrazul culcat pe pumnul mâinii drepte, din care îi zvâcnea doar arătătorul pe trăgaci, în timp ce cu stânga ținea țeava și mătura tot sectorul lui de tragere, de la stânga la dreapta și înapoi. Când termina muniția, se ridica drept în picioare, traversa Prahova și dispărea în pădurea de pe malul celălalt, de unde nu mai ieșea până seara.
Fruntaș Szekeres Lajos, permiteți să raportez! Bine, mă, Laiu, zi care-i treaba, hai, lasă-mă cu astea, nu e cazul, voi mai aveți o lună și plecați acasă... eu... candela mă-sii de viață și de militărie... făcea plictisit lentul major Laurian Damaschin, despre care toată lumea știa că nu-i place armata, dar îl dăduse taică-su forțat la liceul militar și după aia, la școala de ofițeri de la Sibiu și, uite-așa, se pomenise la Batalionul 27 Vânători de Munte Predeal, că ăla bătrânu’ era directorul fabricii de postav din Azuga, unde se făceau pături pentru armată și avea o mulțime de cunoștințe peste tot, mai ales prin minister. Ai să-mi spui ceva? To’a’șu’ len’ major, ajutați-mă să rămân și eu pe-aici după armată, că la mine acasă e sărăcie mare și ne-a luat pământu’ și acuma toată lumea-i la colectiv, că mi-a scris tata de trei ori: Tu așa să faci și oricum altfel nu, și să cauți servici pe-acolo, că-s multe fabrici prin părțile alea și se câștigă bani frumoși, apoi tu, adică, eu, to’a’șu’ len’ major, ești băiat deștept și harnic, înveți tu una bună meserie și faci fromos viața prin străini, că aici e bine, da’ ne-o luat pământu’ și Szilvássy Marta o dat-o ta-său după fecioru’ ăla șchiop al lu Dohnányi de la Poșta Mare din Șimleu. To’a’șu’ len’ major, eu fără Marta nu mă duc acasă.
Nelu Blaneș era singurul român care acceptase să stea în baraca 5, aia de nefamiliști, în aceeași cameră cu Laioș Bețâu, cu Friț Panteră, un sas de prin părțile Sibiului, care zicea că e mai bine să cari cioburi cu roaba la sticlărie decât să puți a oaie la ciobănie, și cu Vașco Mână Scurtă, slovac de meserie, cum se prezenta el însuși, care chiar avea mâna dreaptă vizibil mai scurtă, nici batista din buzunarul pantalonilor nu și-o putea scoate cu ea: Bă, zicea el, eu îl blestem pe dracu’ că mi-a scurtat dreapta și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat stânga normală, că altfel nici să mă deschei la pantaloni nu puteam, trebuia să-mi angajez secretară să mă pot pișa și eu ca omu... Când, după a treia ladă de bere, Laiu o dădea pe-aia cu cartofii stricați, semn că începea să înjure pe ungurește, numai Nelu Blaneș i-o întorcea:
Și pe tine să dea Dumnezeu ziua să te strângă pantofii și noaptea să te doară măseaua! Ceea ce, pentru Laiu, era cu schepsis, fiindcă el purta 45 la picior și cu greu își găsea încălțăminte pentru lăboaiele lui, motiv pentru care umbla în cizme de cauciuc și pe crăpătul de căldură din iulie, de-l vedeai mai mereu că gemea de plăcere bălăbănindu-și picioarele opărite în apa rece a Prahovei. Și, pe lângă asta, avea și probleme mari cu măselele, că, una, două, făcea câte un abces de i umfla juma de cap și i se închidea ochiul de pe partea aia, că-l exasperase și pe bătrânul Zauber, dentistul, care-l dădea ca exemplu rău tuturor pacienților săi: Un om așe de prost nu ar trebui să existe, măi, să sufere mai mult cu puroiul în cap, că poate să și moară din asta, decât să vină la mine regulat, în câteva luni îi repar dantura, măi, îl scutesc de necaz. Dar Laiu făcea: Drac nebun, doctor de cai, se-aude de la Predeal cum urlă pacienți de durere în cabinet la el, trebuie arestat...
Când Laiu a aflat că locotentul major Laurian Damaschin a fost avansat căpitan la excepțional, a tras o beție de pomină. General, ascultați la mine, că Laiu are gura de aurită, băiatu’ ăsta ajunge general la 40 de ani… După vreo lună, cu personalul de seară, de la Predeal a venit însă o altă veste, de data asta tragică: Laurian Damaschin s-a împușcat în cap și a murit pe loc. După aia, s-a aflat totul, iar Szekeres Lajos a mers la alimentara lui nea Stoica, a cumpărat pe loc 50 de sticle de bere, i-a dat 10 lei lui moș Mardare, să i le aducă cu cărucioru’ la baracă, a mai dat 10 lei lui Zoli al lu’ Erja să-i cumpere o sacoșă de gheață de la Capra Neagră, a cerut o copaie mare din vecini și a umplut-o cu bere la gheață, apoi a făcut un foc și a aruncat pe jar niște fleici, după care s-a așezat ciuci și a început să zbiere ca un berbec încolțit de lupi: Bâi, colonii toți, veniți bâi, la Szekeres Lajos la baraca, să beți o bere de sufletu’ lu’ domnu’ căpitan Laurian Damaschin… și a ținut-o așa până după miezul nopții, când l-a amenințat Mitică Moiceanu de la a patra, că-l raportează la Sâtă, dacă nu termină cu gălăgia. După aia, a băut în tăcere până la ultima sticlă, cu cine se găsea, mai ales că apăruse și Feri și apoi au venit toți ăia care se întorceau de la schimbul trei, după 1 noaptea.
Era în aplicație cu batalionu' la Cincu, cine cunoaște știe, povestea Laiu pentru a cinșpea oară, săracu’ domnu’ căpitan Laurian Damaschin, valabil băiat și deștept om, și a intrat obosit și cam trist la popotă, unde nici n-a apucat să înghită doi, trei dumicați, că l-a luat în primire colonelu’ Mureșan, comandantul batalionului: Ce-i, Damaschine, îți cade steaua de căpitan, dacă saluți regulamentar? Ăsta, colonel, de moarte rău îl ura pe domnu’ căpitan Laurian Damaschin, zicea că e rușinea armatei române și încerca să scape de el, să-l transfere în altă parte, că mai sunt vânători de munte în țara asta, dar ta-su’ lu’ căpitanu’ are el pile pe la generali… Tovarășe colonel, permiteți-mă să rămân flămând în seara asta, nu pot înghiți cu noduri, a făcut Damaschin, ridicându-se de la masă și lăsându-i pe toți ca la dentist. Ce-ai… ce-ai… ce-ai zis, mă? Drepți! Păi, tov. colonel, am zis că… Taaaci!... urlă colonelul, roșu de furie, cu mâna pe tocul pistolului, o vorbă dacă mai scoți, te arestez pe loc, te împușc cu mâna mea…
Fix așa să faceți, tov. colonel, doi dintr-un foc, unu-n pământ, altu’ la Curtea Marțială, degradat, terminat, temniță grea pe viață. Cine-o ieși mai câștigat?... și până să apuce colonelul să mai zică ceva, Damaschin deja ieșise pe ușă. După el!, după el!, aduceți-l înapoi!, ordonă colonelul, așezându-se epuizat la loc pe scaun și dând peste cap un pahar de vin. Acuma, pe loc! Executarea!… dar din ăia cinci, șase ofițeri care erau atunci în popotă, nu plecă niciunul după Damaschin. L-au găsit peste vreo jumătate de oră, în poienița de la postul 3… s-au luat după împușcătură, cu lanternele, că se făcuse întuneric… și ce-a fost după aia e de povestit și la morți…
Și Szekeres Lajos mai desfăcu o bere, vărsă puțin în țărână și o puse la gură, îngânând un Dumnezeu să-l ierte!... și o sorbi din câteva gâlgâituri, ca un adevărat profesionist.
M. Ghiță Mateucă