Să trăiești, nea Floreo! E, mă, vreo sfârâială? Cade ceva? Hai, noroc!… tu ești, mă, Ionele? Da, mă, nea Floreo, eu!... uite, sunt cu Mică al lu’ Cercel, fuserăm și noi cu ălaiele nițel mai încolo, venirăm cu noaptea-n cap, de!, ca să facem și noi o treabă, da’ am strecurat apa de pomană… Ăsta a mai luat ceva, vreo două știuci și niște șalău, da’ eu, o laie, nimic, mă, nimic!... trei baboi de nouă feluri, nici de-o ciorbă, să vezi ce pățesc cu creștina aia a mea când oi ajunge acasă, că de-azi noapte se tot dădea pe lângă mine: Ionele, Ionelașule, să-mi aduci ceva bun, mă, că eu am poftă de-o ciorbă de pește ca la mama ei… E, se mai întâmplă! zise moș Florea, da’ veniți, mă-ncoa, arătați-vă la față, să stăm și noi de vorbă ca oamenii, nu să strigăm unii la alții ca nebunii prin trestiile astea…
Hai, mă, că noi te vedem pe tine, că aici pe drum e locu’ nițel mai înalt… da’ ce sufli, mă, așa, te-aleargă cineva sau ce… băăă, da’ ce e, bă, ăla de te lupți tu cu el, vreun monstru, vreun balaur… Veniți, mă-ncoa, repede, hai, acuma!, că nu mai poț să-l țin, mă biruie… Mică, lasă, mă, dracu’, bicicleta aia și hai la nea Florea… Maamăă, măiculița mea, să dea dracii-n Turcia, ce căcat de pește mai e bre și ăsta, eu n-am mai văzut o asemenea namilă. Mică, ține, mă, tu de coada târbocului, așa, cu amândouă mâinile, bă, mămăligă!, nea Floreo, matale treci, bre, dincoace și ține bine de scârlioanțe, că eu intru-n apă și-i ies înainte, băăă, al dracu, ce bot are, ăsta înghite și-un copil, gata, stai așa!, l-am blocat, ia, acu’ hai să-l tragem coloșa, că e apa mai mică și n-are cum s-o mai cârmească, bă, Mică, adu mă toporașu’ ăla-ncoa să-i iau mau. Așa, drace, până-aici ți-a fost, zi rugăciunea... și Ionel izbi cu putere de două, trei ori, somnul se mai încontră o dată, se mai zbătu cîteva secunde și gata, s-a terminat… E, Milico, să fie dracu-al dracu, tată, de n-o să mănânci tu azi la ciorbă dă pește până-o să-ți iasă pă buric… bă, nea Floreo, ăsta are suta de kile, ascultă-mă pă mine, cu ce mama dracu îl ducem noi acasă? Noi, mă?! Adică, acasă la noi, mă, Ionele, care noi?... somnu’ ăsta e al meu, mă, băieți, eu l-am prins, voi doar m-ați ajutat…
Oricum, era al meu de când intrase pe gârliciul ăsta-ngust cu apă mică, ce-o fi căutat el p-acilea, nu știu, se vede treaba că și peștii au moartea lor, ca oamenii, aici l-a tras ața… l-am văzut și l-am mânat de la spate, ca pe-o oaie, îndemnându-l de la coadă cu târbocu, așa, ca s-o ia încoace, unde se-nfundă gârliciu și nu mai avea nico scăpare, prostu’ de el… Corect, nea Floreo, eu sunt de acord… uite că a apucat și Mică să zică ceva, dar Ionel l-a deposedat prin alunecare: Mai taci, bă, mutule, sigur că e al lu nea Florea, că cine zice altfel e un prost, dar știu eu că și noi o să ne alegem cu ceva, nu așa, nea Floreo? E, asta e altă treabă… hai, acuma încălecați pe biciclete și spuneți-i lu Marinică să ia caii de la Ion Simion, să-i puie la ghiociu ăla nou și să vie repede, bă, da repede!, să nu se moșmondească neam, că se-mpute ăsta aici, păcat de el, la ce vipie o să-nceapă de-acuma încolo, că eu zic că se apropie nămiaza, nu?
Băă, nebunilor, mă mai auziți, mă?, strigă moș Florea în urma lor, să vie pe drumu’ lung, bă!, pe la Zăton, că s-a surpat de tot malu-ăla de la Gârliciu Văduvei și n-are cum să mai treacă pe-acolo cu caii și căr’ța… Și moș Florea se lăsă încetișor pe vine chiar acolo, lângă somnul vieții lui, suflând greu, apoi se lungi pe-o parte, își trase un braț de papură sub cap și înhise ochii, tresărind din două-n două minute și pipăind cu mâna coada peștelui, ca nu carecumva să vie vreo barză să i-l mănânce…
De câteva ori pe săptămână, dar niciodată vinerea... duminica, nici atâta, moș Florea Bițan se scula pe la trei, patru dimineața, se-mbrăca pe-ntuneric, își lua traista și alăul pregătit de cu seară și pleca la pește. De cele mai multe ori se ducea departe, pe Pajărea, la Zăton sau cel mai des la Ocolișuri, că acolo erau o mulțime de lăculețe cu apa cel mult la brâu, legate înte ele de niște gârliciuri cât să le treci cu piciorul, bine, cui nu-i era frică de șerpi și toate erau pline de pește, noroc să ai și să te duci devreme, pe răcoare. Când simțea el că vine apa mare și aduce pește, se ducea pe Vede, dar atunci lua târbocu … ăsta e, mă, bun pentru apă curgătoare, dai cu el de pe mal, da acolo unde e un mal înalt, că are coada lungă și-ți dă voie să-l manevrezi contra apei, bine, pentru asta trebuie să ai fibră-n tine, că nu e ușor… îmi explica el câteodată, rar, când îl mai apuca și pe el cheful de vorbă acasă, că, altfel... la mat, cu prietenii lui, îi ziceau ăia meliță. Eu dormeam pe prispă, că nu mă culcam niciodată mai devreme de doișpe, unu, iar la ora aia nu mai erau țânțari. Pe la nouă, scârțâia poarta… scââârț și imediat deschideam ochii... bine, eu eram deja treaz, dar mă mai bucuram nițel de răcoarea dimineții și de parfumul tufelor de iasomie care umpleau locul dintre capul prispei și gardul de la drum. Și imediat venea replica, mereu aceeași:
Mânca-te-ar buba!, maximum de sancțiune verbală pe care am auzit-o vreodată din gura lu’ tataie, în toate verile alea lungi când îmi petreceam vacanțele în bătătura lu’ moș Florea și baba Dița, cum le zicea satul bunicilor mei. Mai bine iei tu niște păcură și dai pe la balamalele alea dăcât s-o mănânce buba… de ce s-o mănânce, mă, buba, ai?... și noi pe unde mai intrăm în obor?, își exersa și mamaia dreptul la opinie riscantă pentru o cauză justă, care merita orice sacrificiu … Pe ea o mânâncă buba, adică, rugina, fă, dășteapto, că buba fierului e rugina, da’ pe tine văz că te mănâncă limba acuș de dimineață, mai bine adu cenacu’ ăla mare c-am prins mult. Și hai mai repede, să spintecăm peștele ăsta, că, uite, s-au adunat pisicile de pe la toți vecinii, păcat să le lăsăm nemâncate, ce-or să zică ăștia, că suntem pestriți la mațe?!
Unde e, mă, Ionele?, unde zici tu că e ăla bătrânu cu peștele ăla ala nemaivăzut al lui? Hai, că nu ai e mult, știi gârliciu-ăla care se înfundă coloșa, între Lacu Mare și Lacu mormolocilor?... ăla, mă, care dă în Pajărea prin Gârliciu Văduvei… Lasă, mă, du-mă tu acolo, păi, mai țiu eu minte toate astea, că eu sunt plecat de mai bine de cinșpe ani din sat și nici înainte nu mă prea omoram eu după Ocolișuri… Nea Floreo… băi, nea Floreo, bă… striga Ionel cât îl ținea gura… hai, suntem pe-aproape, c-am p-aici trebuie să fie, da’ ce-o fi cu el, de ce nu ne-o auzi? Și iar strigă peste trestii, ridicându-se în picioare: Nea Floreo… Aha, uite-l colo… ia, fă dreapta, da, mă, e o cărare, uite-o, ce dracu n-o vezi, ia sări tu din ghioci, mă, Mică, și ia caii de dârlogi, să nu se sperie de vreo pasăre care poate să-și ia imediat zborul de sub nasu lor… Taticule, ce e, mă, cu tine, taticule, făcu Marinică, aplecându-se spre moș Florea, mă auzi, mă?, hai, deschide ochii… Mică, ia, dă-mi tu urcioru’ ăla cu apă rece… Bă, Marinică, nu te pierde, mă, ia, hai să-l luăm toți trei, așa, eu umeri și de cap și să-l mutăm uite colo, la umbră… bun!, bun!, e bine așa, băi, nea Floreo, hai, mă, că, uite , am venit cu Marinică să te ducem acasă cu somnu ăsta cât toate zilele de-l prinseși tu cu târbocu, că te-așteaptă tot satul să-l vadă, că spusei și eu pe la prieteni ce ispravă făcu nea Florea Bițan la Ocolișuri.
Au tras ghiociul cât de aproape de apă s-a putut, au scos o loitră și au pus-o în chip de urcătoare înclinată, au legat somnul cu o funie, Ionel drăcuia de toți turcii, că funia aluneca mereu pe pielea peștelui, în fine, s-au chinuit, s-au opintit, a dat Dumnezeu și l-au urcat în căruță… bă, da și noi proști, mă, de ce n-om fi lungit ghiociul ăsta cu vreo juma de metru?, că să vezi tu cum o să mergem noi cu coada târâș prin țărână… Moș Florea își mai revenise, deschisese ochii, băuse apă pe săturate, rămăsese cu un tremurat la mâna stângă și se uita la ei ca la niște străini dar, când au venit lângă el să-l urce în căruță, le șopti destul de clar: Papură… tăiați niște papură, udați-o cu apă și înveliți somnu’ că se strică până acasă... pă mine mă lungiți coloșa la curu’ căruții, că e locu’ mai larg și hai să mergem… Trebuia să-i fi scos eu urechile, da’ uite că mă luă cu rău, ce-o mai însemna și asta?, că m-am lungit acolo unde eram, nici măcar nu m-am tras mai la umbră, și am adormit pă loc și după aia n-am mai putut să mă scol în picioare, că mă lua o amețeală să leșin și altceva nimic, pe urmă am auzit cum mă strigați voi, da’ nu aveam glas să vă răspunz…
A vorbit satul toată vara de ce somn a prins nea Florea Bițan… dar pe el multă vreme nu l-a mai văzut nimeni prin baltă sau pe la mat. În seara aia, Marinică s-a dus la poștă și a dat telefon la el, la Azuga, ca să vină fra’-su Zamfir cu o mașină, că o s-o plătească ei toți patru frații, fiindcă îi spusese doctorul de-aici de la dispensar că… taticu a făcut un infarct destul de urât, dar poate fi tansportat, și e slăbit în ultimul hal, și neapărat trebuie internat undeva în spital.
Băi, Tinele, ia-ți, mă, bicicleta și hai cu mine undeva, mă luă la sigur Sanu lu’ Veronica, peste câteva zile… ce vrei, mă?... hai dom’ le cu mine, te cheamă cineva undeva… e ceva mișto, n-o să-ți pară rău, hai, că ne așteaptă… Știam că este bibliotecă în sat, dar fusesem acolo doar de câteva ori și asta demult, cred că printr-a patra, a cincea… împrumutasem niște cărți, era acolo o bibliotecară bătrână și cam acră, se uita la tine ca la un derbedeu și te amenința cu miliția dacă nu aduci cărțile înapoi la timp și în cea mai bună stare. Hopa! În bibliotecă era răcoare și nu mai mirosea a mucegai, iar de la birou s-a ridicat să ne întâmpine însăși Zâna cărților, o șatenă cu breton și cu pistrui, cu ochi verzi-cenușii cum nu mai văzusem și cu niște buze de credeai că sunt desenate de cine știe ce mare pictor de zâne și cadâne…
Eu sunt Evelina, poți să-mi spui Eve, îmi întinse ea mâna, iar Sanu îmi propti un cot în coaste… Iartă-l, Eve, așa este el joia, tâmpit, da-n restu săptămânii, să știi e un băiat absolut valabil. Ia, hai să stăm coloșa, afară, la umbră, pe stănoaga aia, și să vorbim ce-om avea de vorbit… și adu tu cartea aia de Hemingway de care mi-ai zis, că ăsta e nepotu lu’ moș Florea Santiago și precis o să vrea s-o citească.
M. Ghiță Mateucă