Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, dar este imposibil să găsim pe cineva să ne facă mai mult rău decât suntem în stare să ne facem noi înşine. Luaţi separat, fiecare în parte, nu suntem cine ştie cât de diferiţi faţă de alţi oameni, de prin alte părţi de lume, ba chiar suntem comparabili cu cetăţenii multor state europene, luaţi individual, dar toţi la un loc devenim o teribilă forţă de autodistrugere.
Şi nu trebuie să aduc cine ştie ce sofisticate argumente de ordin istoric, antropologic, socio-economic, cultural, juridic, politic... Nu! Este de ajuns să privim strada. Eu, luat separat, nu arunc gunoi pe stradă. Tu, luat separat, nu arunci gunoi pe stradă. El, ea, noi, voi, ei, ele... nimeni nu aruncă gunoi pe stradă. Şi, atunci, de unde, mama dracului, sunt atâtea gunoaie pe stradă? Eu nu fur, tu nu furi, el... nimeni nu fură. Şi, cum, naiba, se face că e ţara plină de hoţi? De la găinarul jalnic din Găinărenii de Jos şi până la stilaţii prădători din Parlamentu de Sus, luaţi separat, fiecare în parte, nimeni nu fură, dar toţi la un loc suntem o naţie de hoţi. Cel puţin, asta e imaginea pe care nu, nu neapărat alţii, ci chiar noi o avem despre noi înşine.
Suntem o naţie de hoţi, de puturoşi, de mincinoşi, de îngâmfaţi, de corupţi, de neserioşi, de risipitori şi de şmecheri. Eu nu sunt prost, tu nu eşti prost... nimeni nu e prost în ţara asta, dar, toţi la un loc, facem numai prostii. Asta e imaginea marelui paradox românesc dintotdeauna – o ţară de hoţi, locuită de cetăţeni cinstiţi, o ţară de corupţi administrată de funcţionari oneşti, o ţară de oameni inteligenţi în care se fac numai tâmpenii, o ţară de puturoşi în care toţi muncesc exemplar, o ţară de şmecheri unde fiecare e corect și modest, dar toţi la un loc o ducem vai de capul nostru.
Nu mă credeţi? Luaţi statisticile! Dacă găsiţi vreuna în care România nu ocupă unul dintre ultimele trei locuri la ce e mai bine şi unul din primele trei la ce e mai rău... veniţi cu ea la redacţie, ca să vedeţi cum o mănânc pagină cu pagină, fără să beau apă!
Şi, ca să nu aibă fiecare, luat separat, iluzia că se mai poate face ceva, şi toţi împreună indignarea că, hai, lasă, că nu e chiar aşa, voi cita câteva rânduri scrise de Octavian Goga în 1916, cu doar câteva zile înainte de căderea Bucureştiului sub ocupaţia germană: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti... Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală”.
Au trecut de atunci mai bine de 100 de ani. Am parcurs etape, perioade şi experienţe istorice cruciale - războaie, revoluţii, crize, dictaturi, din cele capabile să schimbe radical sau măcar să modifice puţin atitudinea unei naţii faţă de propria ei existenţă şi devenire istorică, faţă de propriul ei destin, faţă de propriul ei rost în concertul civilizaţiilor lumii.
Au trecut mai bine de 100 de ani. Şi?! Diagnosticul lui Goga continuă să fie valabil: Boala o avem în suflet! Altfel, cum vă explicați că PSD-ul vine cu Petre Roman, Dumitru Dragomir, Anghel Iordănescu, Cornel Dinu, Sorin Ilieșiu… pe care încearcă să-i bage pe gât bucureștenilor, pentru a se ocupa de administrația Capitalei în următorii patru ani?! Noroc că închisese la Antipa, că ne pomeneam și cu Ilie Năstase sau Gheorghe Zamfir pe listă…
M. Ghiţă Mateucă