Capcana Nazistă: Cum să ajungi la putere prin noroc și prostia celorlalți (Partea I)

: Scris de Alex Policală; Publicat: 18 Septembrie 2025

Contrar impresiilor recente naziștii nu au venit din neant și nici nu au câștigat alegerile cu un scor covârșitor.
Nu au trecut niciodată de 50% și nu au guvernat ca urmare imediată a triumfului votului popular, ci în urma unor intrigi de culise, a unor calcule meschine și rivalități banale între liderii politici ai momentului.
În scurta prezentare voi arăta doar accidentul de culise care a permis acest lucru.

Anul 1930, odată cu primele efecte dezastuoase ale crizei economice mondiale, marchează cea mai importantă ascensiune a partidului nazist (NSDAP) în Germania, care ajunge pe locul II (18%) în alegerile parlamentare, urmat de Partidul Comunist (13,1%). Electoratul german începea să se polarizeze între cele două extreme, în detrimentul partidelor moderate. Ca o ironie, aceste alegeri au fost solicitate de cancelarul de centru-dreapta Heinrich Bruning, pentru a obține sprijin popular pentru măsurile de austeritate propuse.

De la 2,6% cât au obținut la alegerile din 1928, peste numai doi ani, în 1930, naziștii reușesc să ajungă pe locul 2, obținând 18% din sufragii. Din acest moment NSDAP începe să fie curtat de oamenii de afaceri, mari industriași care încep să finanțeze partidul. Peste 100.000 de persoane s-au înscris în partid după aceste alegeri. Mulți simpatizanți ai partidelor conservatoare se simt atrași de retorica viguroasă cu accente revoluționare, de forța pe care o degajă, de uniforme și drapele.

Poziția de lider a Partidului Social Democrat (SPD) vreme de 20 de ani se apropia de final. Partidele de centru dreapta (Centru, DVP, DDP) obținuseră scoruri tot mai slabe. Liderii acestor partide nu mai captau electoratul, nu mai transmiteau încredere, în contextul situației economice grave.

Numai între 1930-1933 se rotesc 4 guverne care își exercită guvernarea numai prin decrete prezidențiale, fără consultarea legislativului. Parlamentul rămâne tot mai ocolit în viața politică și instituțională a republicii de la Weimar din cauza faptului că era tot mai fragmentat și a faptului că nu se putea forma nicio coaliție de guvernare.

Deși au fost ținuți pe bară, fiind interziși să apară la radio sau în presa mainstream, naziștii tot reușesc să-și facă simțită propaganda prin metode clasice, pe teren, ziare proprii, fluturași, door to door sau prezența la festivaluri, serbări câmpenești sau evenimente publice unde țin discursuri, cântă melodii patriotice sau răspândesc manifeste. Metodele sunt similare cu ale Partidului Comunist cu care merg aproape bară la bară în alegeri.

Încurajat de succesul la public, Hitler chiar candidează la președinția Germaniei în 1932 obținând doar 36,7% în turul II (pe locul trei se plasa liderul comuniștilor Ernst Thälmann cu 10%). Bătrânul mareșal Hindenburg va câștiga detașat cu 53% al doilea său mandat.

În 1932 guvernul de centru-dreapta al lui Bruning nu gasește nicio soluție la criza economia economică și demisionează la presiunea președintelui Hindenburg. Este numit cancelar Franz von Papen, un renegat al Partidului Centru, pe care foștii colegi îl porecliseră „Efialtes“ (numele legendar al trădătorului regelui Leonidas).

Când doi intriganți se sabotează reciproc

Von Papen și von Schleicher (ambii foști militari) erau de fapt membrii camarilei lui von Hindenburg (președintele Germaniei) și se detestau reciproc. Ambii doreau să lichideze sistemul democratic și să impună un guvern autoritar. Ambii doreau să se folosească de partidele de dreapta pentru propriile scopuri. Naziștii nu erau văzuți decât o simplă proptea pentru regimul lor politic. Ambii vedeau în Hitler un „clovn“ de care se puteau folosi.

Din primele zile ale cabinetului său, von Papen se confruntă cu o opoziție totală din partea parlamentarilor. Asta nu îl oprește să dea o lovitură de stat în guvernul federal al Prusiei și să înlăture guvernul legitim, social-democrat.

Pentru că guvernul Papen nu avea nicio susținere și niciun partid loial în Reichstag, președintele Hindeburg este obligat să dizolve legislativul și de data aceasta și să organizeze noi alegeri pe 1 iunie 1932.

Alegerile din iulie 1932 declanșează un șoc în întreaga Germanie. Partidul Nazist se afla pe prima poziție cu 37%, devansând pentru prima dată SPD-ul (Partidul Social Democrat) 21 %. Comuniștii se plasează pe locul 3 cu 14,3%.

Cancelarul von Papen încearcă cooptarea la guvernare a naziștilor, oferind postul de vicecancelar lui Hitler, lucru pe care acesta îl refuză simțind ca poate obține ulterior mult mai mult. Naziștii și comuniștii instrumentează căderea guvernului Papen printr-un vot de neîncredere în septembrie 1932, tocmai când cancelarul se pregătea să dizolve Reichstagul (parlamentul german) pentru a guverna în manieră personală. Căderea lui Papen este cauzată și de intrigile plasate de unul din cei mai influenți miniștri ai săi, Kurt von Schleicher.

Alegerile din noiembrie 1932, constituie un ușor recul pentru naziști, care ies tot pe primul loc cu 33% dar pierd 4 procente față de data precedentă. Comuniștii se mențin pe locul trei cu 17%, în creștere cu 2,6 procente.

Guvernarea lui Schleicher

Cancelar este numit Kurt von Schleicher (3 dec 1932 - 30 ian 1933), rivalul din umbră al lui Papen, un fost general de armată, care încearcă să tempereze criza economică severă printr-un program de investiții în lucrări publice în valoare de 500 milioane de mărci, care trebuia să ofere peste 2 milioane locuri de muncă. Dar Schleicher este „lucrat“ la rându-i de fostul cancelar, von Papen, care din opoziție începe să se răzbune, denigrându-l zilnic la președintele republicii, Paul von Hindenburg.

Schleicher este un personaj de care s-a vorbit mai puțin, dar are aceeași contribuție ca și Papen pentru aducerea lui Hitler la putere. Schleicher își dorea să fie liderul autoritar al Germaniei și nu de puține ori insista la președintele Hindenburg să forțeze o lovitură de stat anti-parlamentară și să guverneze singur. A încercat atragerea naziștilor de partea sa, datorită popularității și organizării lor paramilitare, dar a fost refuzat.

Papen, în schimb, liber de contract, nu rata nicio manevră pentru a submina autoritatea cancelarului Schleicher. În ianuarie 1933 negocia cu Hitler cum să doboare guvernul, chiar dacă asta însemna a-i aduce la putere pe naziști.

Schleicher face o greșeală capitală în Reichstag. În ședința legislativului din 20 ianuarie 1933, președintele de ședință Wilhelm Frick (nazist) propune o vacanță parlamentară până când va fi prezentat propunerea de buget a guvernului, care ar fi însemnat un răgaz de peste 3 luni. Lucrul acesta ar fi dat o șansă ca reformele economice să-și producă efecte și să reducă gradul de nemulțumire socială. Neinspirat, cancelarul Schleicher cere imperios ca pauza să dureze doar 11 zile, până pe 31 ianuarie. Știa că în acea dată comuniștii și naziștii ar pregăti o moțiune de cenzură, așa că fuge la președintele Hineburg pe care-l roagă să semneze un decret de dizolvare al parlamentului, dar este refuzat.

Deja, pe 4 ianuarie 1933 Papen se sfătuia cu Hitler cum să doboare guvernul Schleicher, iar pe 28 ianuarie 1933 îi convinge pe Hindenburg să accepte nominalizarea lui Hitler pentru postul de cancelar sub promisiunea fermă că îl va ține bine în lesă. Ca să-l sperie pe șeful statului, îi spune că are informații sigure că Schleicher a început să aducă trupe în Berlin pentru a da o lovitură de stat.

Informat de intrigile proferate de Papen, Schelicher știe că va pica de la guvernare, dar nu abandonează lupta. Se întâlnește cu Hitler și îi promite susținerea sa totală pentru postul de cancelar dacă îl numește ministru Apărării. Hitler este ambiguu, simte că omul e disperat și nu promite nimic clar. Ulterior avea să afle că Schelicher încercase să-i spargă partidul în decembrie 1932, oferindu-i postul de vicecancelar unui lider nazist important, Gregor Strasser.

Numirea lui Hitler

În schimb, Hitler e mai deschis la propunerile lui Papen (29 ianuarie 1933) care îi promite același lucru (postul de cancelar) dar să fie și el numit vicecancelar și o parte din ministere să fie împărțite între NSDAP și DNVP (un partid naționalist). Hitler îi mărturisește că dacă preia puterea vrea Decretul de Împuternicire pentru a guverna fără consultarea parlamentului.

Liderii politici din establishment l-au întrebat pe Papen dacă merită să dea funcția de cancelar unui zurbagiu politic ca Hitler. „Ce ați fi vrut?..., ar fi răspuns el. Oricum, în vreo două luni o să-l înghesuim pe Hiler atât de mulț în colțul camerei încât va începe să scheaune“.

Sătul și obosit de atâtea lupte politice subterane președintele Hindenburg admite și pe 30 ianuarie 1933 îl numește pe Hitler cancelar, iar pe von Papen vicecancelar. Președintele Hindenburg îl disprețuia pe Hitler pe care-l numea „caporalul din Boemia“.

Papen și Hindenburg erau înțeleși, dacă „țăcănitul“ de Hitler ar fi mișcat în front se apela la soluția de rezervă: lovitură de stat militară și impunerea unui regim dictatorial fără ideologie. Armata rămânea fidelă bătrânului feldmareșal von Hindenburg.

Se alcătuiește un guvern de coaliție în care naziștii aveau doar 3 posturi (Ministerul de Interne, Goring fără portofoliu și cancelarul Hitler). Celelalte ministere erau alocate Partidului Național German (DNVP- național-conservatori) și cinci independenți.

Hitler ține un discurs public prin care promite restabilirea unității de spirit a poporului, ocrotirea creștinismului, eradicarea somajului în 4 ani etc. Nimic nociv, nimic nu anunța ce dezastru urma.

Ce credea lumea epocii

Numirea lui Hitler nu a speriat pe nimeni. Ambasadorii străini relatau guvernelor lor că Hitler este un mediocru, o copie palidă a lui Mussolini.

Kurt Schumacher, un lider social-democrat îl numea pe noul cancelar o piesă decorativă „Dekorationsstück“.

„Este o eroare fundamentală să crezi că cineva poate impune un regim dictatorial în sânul națiunii germane. Însăși diversitatea poporului german este o garanție a menținerii democrației“, Benno Reifenberg, editorialist Frankfurter Zeitung.

„Comunitatea evreiască întâmpină noul guvern cu neîncredere, dar își păstrează convingerea că nimeni nu va îndrăzni să se atingă de drepturile noastre constituționale“, semna Comitetul Director al Organizației Iudeo-Germane.

Singurul care a mirosit adevărata față a naziștilor este ambasadorul britanic la Berlin, Sir Horace Rumbold: „Hitler poate nu e un om de stat, dar este neobișnuit de inteligent, un demagog îndrăzneț, desăvârșit și foarte atent la orice instinct popular. Fără îndoială, naziștii au venit pentru a rămâne la putere“.

Primele semnale de dictatură

Peste numai 5 zile, Hitler îl convinge pe președinte să semneze Ordonanța de Protecție a Poporului (4 februarie 1933) prin care libertatea presei era serios restrânsă iar poliția putea reține suspecți pe durata nedeterminată. Pe 28 februarie 1933 este emis Decretul Prezidențial care anulează aproape toate libertățile civile. Iar pe 23 martie 1933 intra in vigoare prin semnătura președintelui Hindenburg Decretul de Împuternicire prin care Guvernul va guverna cu puteri dictatoriale până în 1945.

Hitler guverna dar știa că bătrânul președinte (eroul Primului Război Mondial) avea cheile puterii totale și că acesta îl putea demite în orice moment cu o simplă semnătură. Dar ceva neașteptat s-a întâmplat și toate lucrurile au luat o întorsătură dramatică...

Citește și OPINII. Alex Policală: Abdicarea Regelui, lovitură de stat veritabilă