Se bate multă monedă, în orele din urmă, despre naţionalism. Atenţie: nu caut subiecte cu orice preţ, cu lumânarea şi cu amplificarea. Ştiu, cât de cât, să disting între simulacre şi urgenţe. Şi mai ştiu şi că dvs. ştiţi să faceţi cel puţin la fel de înlesnit acest lucru ca şi mine.
Cunoaştem deopotrivă ce este o falsă tensiune sau problemă - ridicată sau amplificată de câte o televiziune interesată - şi o spuză, o dospire sau vreo acutizare.
Când tot ritualul sărbătoririi lui Eminescu s-a învârtit în jurul condamnării celor care îl neagă sau îl diminuează pe poet, pe de o parte, şi în jurul naţionalismului, atunci nu cred că văd în această chestiune o gogoriţă, un pretext uşurel pentru un articolaş simpăticuţ şi atât.
Nu întâmplător ideea „naţionalismului" este pusă acum, în timpul guvernării Ponta - ăilalţii nu mai contează, sunt inconsistenţi şi profitori – deci în supremaţia PSD.
Să nu uităm că, excluzând latura (jalnică, ca să nu spun ticăloasă ) a aserviţilor Kremlinului (ştiţi dvs. care este edecul din fruntea partidului, urmărit de Ceauşescu pentru trădare – vânzare? – de ţară), partea cea mai importantă o dau cei care au reprezentat, au imitat sau au consimţit la celebrul naţionalism ceauşist.
Lucrurile nu sunt necunoscute şi nu sunt nici confuze. Era vorba de un festivism eroizant, cu domnitori cu ceva de operetă în ei, cu un mers glorios prin istorie care culmina cu Ceauşescu însuşi.
Orice anfiladă patriotardă începea cu Decebal şi termina cu geniul Carpaţilor. Totul slujea - chiar şi Ștefan!, chiar şi Mihai Viteazul! – acelei apoteoze reprezentate de domnia ceauşistă.
Numai că era un naţionalism amputat, în care bisericile erau demolate, satele anihilate, ţăranul transformat în navetist; în fine un naţionalism fără elite, fără... boieri, doar cu un suveran despotic cu carură cambodgiană sau chinezească, un naţionalism, repet fără religie, fără ruralitate, cu întuneric şi foamete, cu dispreţuirea muncii intelectuale, cu secundarizarea, ba chiar abolirea rolului profesorilor, al cercetătorilor.
A fost comparat acest proces de etnocraţie cu legionarismul dintre anii 30-40. Diferenţele însă sunt foarte mari, multe de neocolit. Nu spun în bine, în rău – nu-i locul şi nici nu mă pricep bine.
Dar una este austeritatea, cultul morţii, credinţa religioasă de-o intensitate vibrantă, la cei din anii 30 - şi alta penuria multilateral dezvoltată şi înjurăturile constante care au culminat cu 89 din partea populaţiei unanime, la comunişti.
Pe scurt, chipurile "naţionalismul" celor de acum vizează presupusa direcţie prooccidentală, proeuropeană, capitalistă, democratică, tolerantă pe care se presupune că o îmbrăţişaseră guvernanţii anteriori. Sunt pericole şi lucruri bune în fiecare direcţie. Dar, cu distinguo-uri, cu neîmpietriri în vreo atitudine.
Toate generaţiile care au făcut România Mare, ca şi paşoptiştii şi junimiştii au fost europenizante, deschise, primitoare, maleabile. Nu şi-au pierdut însă vertebrarea şi pledoaria pentru specific. Toţi marii făuritori de cultură spirituală şi materială s-au şcolit dincolo, şi nu la Moscova (deşi nici acolo nu-i nici o nenorocire dacă eşti român filoromân).
Nu poţi să închizi o ţară şi să devii Cuba sau Coreea de Nord. Românul e... transhumant! Vede, pricepe, distinge savurează, invidiază, respinge – e vreun rău aici? Francezii şi italienii de azi sunt mai puţin europeni decât noi, de ex.
Să subscrii la stalinism (-ul asiatic), să condamni sau să interzici tot ce este trimitere la fundamentele biblice, filosofice şi juridice (Atena, Roma) ale Europei este mai mult decât o prostie – e o imprudenţă!
Ne recomanda Eminescu: "Să fii european româneşte!" Nu-l poţi uita pe Iorga şi când zice: "România, stat cu necesitate europeană". Aşa că, a muta accentele - inclusiv cele din DEX, unde se recomandă cuvântul "patriotism", - a te făli cu "naţionalismul", care rămâne puţintel de comedie sau de operetă când nu este consolidat afectiv şi prin convingeri – ei bine, asta înseamnă să te afli în treabă. Poţi să fii mai patriot (dacă există grade de comparaţie!) când scrii Luceafărul, decât atunci când cânţi la beţie, răguşit şi pipăind vecina de masă, "noi suntem români". Suntem foarte isteţi şi descurcăreţi şi în privinţa aceasta: tragem o frază lăcrimoasă, luăm atitudini cucernice, dar ignorăm sau mai grav, schimonosim gesturile înalte şi simbolurile din veac.
La 1 Decembrie, şeful liberal se amuza cu musiu Ponta ca la comèdiile nemţeşti de la Iunion la care nici jupân Dumitrache zis Titircă Inimă Rea nu mai catadicsea să meargă. Nişte şturlubatici, nu-i aşa?
Nişte băieţi de viaţă, nostimi, din popor, necrohmăliţi. Ei, poate nu-i aşa... ştim să dăm exemple pe americani – deşi nu-i suportăm mai deloc în ultima vreme!
Ştim să apreciem emoţia lor în faţa flamurei naţionale, avem numai superlative faţă de regalitatea constituţiei lor căreia nimic nu i se poate sustrage; dar când e să aplicăm şi noi... concluziile acestor admiraţii, atunci mutăm faptele în arealul balcanic şi ne plângem că, uite, pe aici e... sau nu e...
Am transformat spaţiul mioritic în spaţiul "mocirlitic". Nu o zic eu primul. Mi-ar plăcea însă să fiu ultimul. Nu ne ajută natura prea sprinţară şi veselia joasă, permanentă şi minoră.
Îi dăm cu... naţionalismul acum! Cine şi când ? S-au călcat în picioare naţionaliştii la moartea regizorului, au dezbătut (uneori cu pumni şi cu sudalme) chestia incinerării sau a înmormântării. Vâlvătaia s-a stins abrupt, ca din senin, înlocuită de volbura şi mai di granda declanşată de divorţul "zânului" Bănică şi al pisicii Andreea.
Iată că acum, graţie acestor televiziuni al căror rău incalculabil nu a fost conştientizat, că uitate-s moartea şi divorţul şi reaprindem dialectica şi umoarea pe chestia algeriană.
Iar ca desert sau intermezzo, nişte detalieri ale ticăloşiei sau nepregătirii judecătorilor, serial amplu, orchestrat de cineva, persoană importantă, aflată în vestibulul tribunalului pentru malversaţii, ca şi pentru târârea în noroiul securistic a rudelor sale.
Ce vibraţie să ne aducă "naţionalismul" indivizilor ăstora care n-au probleme decât când apar la TV? Să ne înveţe, ei, de ce-i "mai" patriot cutărică, decât boemul Nichita, de ex?
Îţi trebuie o sobrietate a vieţii, o tensiune a idealului, nişte fapte solide în spate şi în prezent, o mândrie în pofida a tot şi a toate, de a fi român, o slujire a limbii române, un dor (fără saţiu!) de ţăranii de altădată, aceia înţelepţi ca un proverb.
Să-mi lălăi baliverne patriotarde, în timp ce tu ai furat o viaţă întreagă benzină de la Brazi, carne de la nu ştiu ce abator, concentrându-te în ipocrizii şi şmecherii – e prea mult şi jenant la culme.
Verificaţi un lucru afirmat de Vasile Dem Zamfirescu, un mare profesor de psihanaliză: "Foarte puţini dintre românii care au peste 60 de ani sunt neafectaţi de morburile morale şi sufleteşti induse de totalitarismul comunist."Ne-am învăţat să supravieţuim, purtând fesul turcesc şi şapca sovietică. Şmecheria valahă a rămas constantă, ca un fenomen carstic, vorba cuiva. Ăştia, alăptaţii descurcărelii, nu pot fi împiedicaţi să devină procurori şi profesori de morală şi patriotism. Dar, nu trebuie ascultaţi. Vorba lui Țuțea : "Cu javra nu trebuie multe vorbe. Atât: Marş!"
de Nicu Boaru
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
