Democrația în Europa, atât cât mai este, este pusă la încercare de istorie și mișcări populiste, unele extremiste, de toate categoriile și curentele. Iar mișcările acestea nu sunt neapărat fenomene independente care cresc exclusiv organic, ci sunt consecința eșecului partidelor mainstream europene. Statele europene au devenit terenul de joacă al mișcărilor de extremă stângă, extremă dreapta, fundamentalism islamic, extremism ecologist etc.
Nimeni nu mai e ce pretinde
Partidele clasice, fie ca se numesc de centru-dreapta sau centru-stânga, par că nu pot stăpâni fenomenul nici prin controlul presei, nici al narativului, nici al rețelelor sociale sau finanțării ONG-urilor anti-fake news. Mii de canale alternative de propaganda extremistă si de fake-news apar peste noapte după ce alte câteva zeci tocmai au fost interzise.
De fapt nici partidele mainstream nu își mai respectă blazonul, acum partidele de centru-dreapta sunt mai stângiste decât în urmă cu 20 de ani, iar partidele social-democrate s-au mutat la rândul lor mai spre stânga radicală. Extremismul de stânga e ținut deoparte de putere, dar este mângâiat pe creștet și folosit câteodată ca bumerang politic.
Schimbul de generații în leadershipul politicii europene a adus oameni slabi, fără cultură politică, fără voință și fără puterea responsabilității. Nimeni nu are curajul sa arate sau că vor să vadă care sunt problemele Europei, ale Comunității Europene, repetând la nesfârșit lozinci desprinse de realitate.
O generație slabă de lideri
Generația de lideri care a preluat partidele mainstream în perioada 2010-2014 a crescut politic în epoca post-ideologică, birocratizată. Aceștia se comportă ca niște funcționari obtuzi, birocrați, fanatici ai documentelor, nu ca persoane cu viziune sau cu proiecte politice clare, articulate, spre deosebire de generația anilor 80-90 : Tatcher, Mitterrand, John Major, Kohl, Blair, Lech Walessa, Havel, Felipe Gonzales, Jacques Delors, Giulio Andreotti.
Partidele mainstream (fie că se numesc social-democrați și creștin-democrați, liberali deopotrivă) au guvernat 30-40 de ani promițând mobilitate socială, siguranță personală, un stat al bunăstării, creștere economică distribuită relativ echitabil.
De la criza 2008 încoace, acest contract implicit s-a rupt pentru multă lume. Noile realități au adus stagnare salarială, influență, dezindustralizare, creșterea costului vieții, lipsa de perspective în carieră, nesiguranță, criminalitate ridicată, proprietatea nu mai este protejată și nici garantată de stat, inflație galopantă, criză de locuințe, creștere ușoară a șomajului, precaritate — iar partidele mainstream, indiferent de culoare, nu au un răspuns credibil. Practic dreapta și stânga tradițională au ajuns să semene managerial una cu cealaltă (austeritate, taxe mai mari, piață liberă dar săracă, ultra-relglementare), lăsând locuri libere pentru cei care promit rupturi radicale.
Instabilitate politică cronică
O bună dovadă este că niciun partid nu mai poate câștiga victorii categorice din cauza inflației de partide și a polarizării societății.
De exemplu, Friedrich Merz și CDU reușesc chinuit să câștige alegerile în 2025 cu un scor de 28% dar sunt obligați să formeze coaliția de guvernare cu social-democrații care au fost la guvernare până atunci.
În Franța, Macron guvernează cu guvern minoritar condus de Sébastien Lecornu, care marchează al 9-lea cabinet al mandatului Macron. Franța se află într-o criză politică perpetuă de la începutul celui de-al doilea mandat al lui Macron, inclusiv o perioadă de două luni fără guvern, un fapt fără precedent în istoria republicană a Franței. Practic, orice guvern trebuie să negocieze orice proiect de lege sau ordonanță cu un legislativ extrem de ostil.
În Marea Britanie, laburiștii sunt la un minim de încredere după ce au preluat puterea în 2024. Starmer a fost forțat să demsioneze de propriul partid după ce a majorat taxele, a reprimat dur o răscoală anti-imigrație, a tăiat o serie de ajutoare sociale, ajutoarele pentru încălzire și a încercat lichidarea indemnizațiilor persoanelor cu dizabilități. Și cu noul premier, laburiștii se vor eroda încă 3 ani de guvernare în care pare că nu au soluții pentru stoparea căderii economice și a costului vieții.
Spania are o situație similară cu Franța, unde guvernul socialist a lui Pedro Sanchez nu se bucură de majoritate parlamentară stabilă fiind nevoit să facă alianțe conjucturale cu mini partide regionale, etnice. Soția premierului Sanchez este acuzată de trafic de influență, deturnare de fonduri și mai multe infracțiuni de corupție. Fostul lider socialist și fost premier al Spaniei Luis Rodríguez Zapatero a fost pus sub acuzare pentru spălare de bani, falsificare de documente și apartenență la grupări criminale. Acesta a intermediat un ajutor de stat (53 milioane Euro) acordat de guvernul Sanchez pentru o companie aeriană venezueleană.
Iar aici ițele duc la zvonuri privind diverse șpăgi primite de Zapatero de la fostul dictator al Venezuelei, Nicolas Maduro. Alte două scandaluri de corupție în care sunt implicați lideri ai partidului socialist au scos la iveală ipocrizia multor politicieni care sub aparența griji pentru plătitorii de taxe, fac trafic de influență și încasează comisioane.
Politicile lui Sanchez pro-migrație ilegală au erodat masiv capitalul de încredere al partidului, iar incidentul – chiar dacă pus în scenă – de la Ceuta cu invazia a peste 70.000 de migranți marocani a afectat drastic încrederea majorității în securitatea frontierelor regatului iberic.
În Olanda, vestea unui nou guvern pro-european format de Rob Jetten a suscitat multă speranță, dar guvernul este format din 3 partide de centru-dreapta care nu au majoritate în parlament.
De ce nu mai sunt treburile ca înainte ?
De ce s-a produs eroziunea partidelor tradiționale? Multe au fost abandonate de electoratul tradițional care s-a atașat altor idei și fenomene politice, fie că sunt ușor comuniste, comunitare, ultra-conservatoare, naționaliste sau chiar fasciste.
De, exemplu, social-democrația care se baza pe clasa muncitoare din sectorul agro-industrial s-a redus dramatic prin dezindustrializarea forțată și prin robotizare. Partidele de centru-stânga au uitat de propria doctrină și pare că sunt prietenii marelui capital, în detrimentul salariaților de orice fel. O nouă formă de socialism, fără clasă muncitoare, se formează nederanjată și câștigă adepți în mediile urbane cu o ușoară formă de bunăstare. Ideile lor sunt foarte subțiri, nu au consistența ideologică a marxism-comunismului de la începutul secolului XX. Dar ideea persistă și câștigă simpatizanți chiar dacă își risipesc opțiunile de vot către un spectru larg de formațiuni politice.
Centrul-dreapta sau creștin-democrația au pierdut nucleul acela conservator și ușor dogmatic, baza rurală s-a risipit. Masa electoratului devine - pe fondul bunăstării și al mortalitații scăzute – nepracticantă, agnostică sau în cel mai rău caz atee. Partidele încearcă să fie pe placul câtor mai mulți și iau decizii generaliste, unele stângiste, uitând de unde au plecat. Mai rău este că mulți dintre cei proveniți din mediile acestea se îndreaptă spre forme extremiste manifestare politică.
Practic votanții nemulțumiți de „centru“ nu se întorc spre o alternativă centristă mai bună, ci spre marginile spectrului, ceea ce accelerează eroziunea partidelor tradiționale, într-un cerc care se autoîntreține.
Ce soluție au liderii actuali?
Pentru că nu pot schimba realitățile economice destul de sumbre și nu mai pot seduce mare parte din electorat, ceea ce încearcă acum liderii europeni este să amâne pe cât posibil pierderea puterii și dezastrul ce ar urma prin tot felul de artificii electorale și post-electorale, prin alianțe ciudate, prin controlul asupra narativului oficial. Uneori mai sunt folosite și metode mai neconvenționale precum folosirea procurorilor ca armă politică, folosirea presei subvenționate împotriva unor forme de opoziție, și acum pe fondul războiului din Ucraina, unii dintre opozanți pot fi acuzați cu ușurință că sunt pro-ruși. Astea sunt metodele facile, pe termen scurt, care pot fi eficiente
Poate Democrația folosi metode nedemocratice pentru a se apăra ?
A existat și încă există această dilemă dacă sistemele democratice pot acționa dincolo de cadrul legalist dacă o mișcare ori o școală de gândire le pot pune la îndoială existența.
Filozoful britanic Karl Popper a formulat o idee similară privind „paradoxul toleranței“: „Dacă extindem toleranța nelimitată chiar și celor intoleranți... cei toleranți vor fi distruși, iar toleranța împreună cu ei“. Astfel, concluzia lui Popper arată că „o societate liberă are dreptul, chiar datoria, să nu tolereze mișcări care urmăresc distrugerea toleranței însăși“.
Deci, teoretic orice măsură arbitrară sau aparent abuzivă pe o perioadă temporară ar putea fi scuzată dacă servește scopului apărării democrației liberale.
Problema apare când se „deschide ușa“ unor astfel de măsuri, dacă se mai poate închide, pentru că există riscul ca acest argument al „apărării democrației“ să fie folosit arbitrar ca armă politică, nu doar împotriva amenințărilor reale.
Filozoful francez, Jacques Derrida (1930-2004) recurge la o contradicție logică : O democrație care se apără de propriile principii pentru a supraviețui acționează ca un sistem imunitar care se atacă pe sine. Mai pe înțeles, dacă o democrație recurge sistematic la metode nedemocratice, la un moment dat nu se mai poate spune că „apără democrația“ pentru că ceea ce apără începe să nu mai semene a democrație, ci cu un regim care se autodevorează ca o boală autoimună. Derrida a numit acest paradox „autoimunitatea democrației“ .
P.S.: Democrația este o formă de guvernare în care puterea politică aparține poporului, fie direct, fie prin reprezentanți aleși. Democrația liberală garantează dreptul la libera exprimare, păreri contrare și spirit critic față de majoritate.
Autor: Alex Policală
Vezi toate producțiile video APH: https://actualitateaprahoveana.ro/aph-tv
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- Spotify PODCAST
- TikTok Actualitatea Prahoveană
