„Un lucru mi-a apărut cu claritate: erau persoane care trebuiau eliminate din viaţa publică, cărora trebuia să li se răpească orice posibilitate de a-şi influenţa concetăţenii prin gândirea lor mai liberală”.
Jilava, închisoarea cu pereţii vopsiţi în negru
Erau şase femei de diferite vârste, de la 30 până la 65 de ani. Câteodată erau scoase la plimbare, lucru care se întâmpla numai noaptea. „Am stat acolo câteva luni, dar am suportat, întrucât mă obişnuisem cu detenţia”. Într-o zi, ofiţerul de serviciu a anunţat-o că trebuie să-şi facă bagajele. Faptul nu a durat mult timp, „pentru că nu aveam aproape nimic asupra mea”. Dar n-a fost eliberată, cum spera, ci a fost dusă la Jilava. „A fost un drum greu, în cuşete mici cu gratii la ferestre şi cu multă, multă supraveghere”.
Iată cum descrie, în puţine cuvinte, Dora închisoarea Jilava.
„Jilava este un loc sinistru, cu celule mici, pereţii vopsiţi în negru şi o înghesuială de nedescris. Într-o celulă de 4x4, de exemplu, eram 30 de persoane. Apa lipsea aproape în totalitate şi trebuia porţionată, un sfert de litru pe zi de persoană”.
Brânză sărată/nesărată sau cum trebuie să aşezi hârdăul?
Mâncarea era pe măsură, iar hârdăul era de aşa manieră aşezat „încât să fie conştientizat de fiecare din locaţie. Am întâlnit aici situaţii foarte interesante: unele deţinute care erau condamnate pe viaţă pentru crime politice, de înaltă trădare, altele pentru că au îndrăznit să spună că brânza era prea sărată sau - o altă categorie - care au spus că nu era sărată.
Un lucru mi-a apărut cu claritate: erau persoane care trebuiau eliminate din viaţa publică, cărora trebuia să li se răpească orice posibilitate de a-şi influenţa concetăţenii prin gândirea lor mai liberală”.
Şederea Dorei la Jilava a fost, din fericire, de scurtă durată. A fost dusă, cu un tren pentru deţinuţi, în celule foarte mici şi obscure, fiind foarte strict supravegheată, la Arad. După o călătorie cu multe ocolişuri, am ajuns la închisoarea din Arad, unde a stat doi ani şi ceva. Apoi, a fost dusă la Oradea, într-o închisoare recent înfiinţată.
„Cu toate că nu puteam să ne vedem, se putea lua legătura prin pereţii celulelor, prin semnale morse (vă amintiţi de Ion Ilie, precedentul nostru deţinut, a cărui odisee a fost relatată în paginile publicaţiei noastre?), şi aşa ştia toată lumea cine se află în celula alăturată, pentru ce a fost condamnat şi câţi ani avea de executat.
Cu Simina Mezincescu şi Cecilia Focşeneanu
Şi acolo deţinutele erau puse să muncească în ateliere de lucru, însă celulele erau de doar patru persoane şi puteau fi mai uşor de controlat. Dora a nimerit în celulă cu Cecilia Focşeneanu şi Simina Mezincescu. Deţinutele se ajutau reciproc la îndeplinirea normei. Drept recompensă, deţinutele au fost lăsate să intre în posesia unui pachet de alimente de acasă. „Într-o zi, era 3 martie 1961, a trebuit să aducem nişte lăzi cu sticluţe în atelier, iar eu am făcut acolo o hernie strangulată. Durerile au fost mari. A doua zi, fetele au ieşi la raport şi au anunţat îmbolnăvirea mea. Nu am înregistrat nicio reacţie. O noapte am zăcut în pat fără să fi fost văzută de nimeni, fără a mi se acorda vreo îngrijire. A doua zi, fetele au ieşit din nou la raport pentru a informa că starea mea s-a înrăutăţit. Iar nici o reacţie. Marele meu noroc a fost că în acea zi a venit în inspecţie un procuror. A intrat şi în celula noastră şi am avut ocazia să-i raportez cele întâmplate. Ştiind că nu voi mai avea nimic de pierdut, am îndrăznit să-i spun că ştiu că am de executat o pedeapsă, dar nicidecum nu am fost condamnată la moarte”.
Operată sub escortă
Inspectorul i-a promis că va fi dusă la spital, în oraş, pentru a fi operată. Acolo s-a ivit o altă situaţie „inconfortabilă”. „Sergenta care mă însoţea nu a vrut să consimtă să nu intre şi ea în sala de operaţie, iar profesorul nu accepta să opereze sub escortă. După câteva intervenţii la directorul penitenciarului, a consimţit în sfârşit să mă opereze, santinela păzind uşa sălii de operaţie. Personalul sanitar m-a întrebat care este culpa mea, de sunt atât de strict supravegheată. Spunând, în secret, că sunt deţinută politic, am beneficiat de toată atenţia şi de un tratament extraordinar”. Până şi directorul spitalului a vizitat-o noaptea şi a asigurat-o că va face tot ce îi va sta în putinţă pentru a se însănătoşi grabnic. Scurt timp după aceea, a fost dusă la penitenciarul din oraş.
A trebuit să urce patru etaje până la celula care i-a fost repartizată. „Era o închisoare de bărbaţi. Deţinuţii de acolo îmi aduceau zilnic cele trebuincioase, însă nu aveam voie să ne vedem. Îmi aduc aminte că era o primăvară răcoroasă şi ploioasă, iar mie îmi era tare frig, am răcit şi nu mi se acorda nicio aspirină. Mă înveleam în haina soldăţească şi suflam până la încălzire. După o săptămână, neavând nevoie de nicio intervenţie postoperatorie, am fost dusă înapoi la închisoare. Acolo, mi-am continuat activitatea obişnuită, zilnică. Aveam de ispăşit 12 ani, care se adăugau celor cinci de la Petrovka. Nu credeam că voi mai ieşi vie din închisoare”.