„Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate”
Reporter: Iată-ne, domnule Ioan Mihai Cochinescu, la o nouă expoziţie de fotografii artistice, vernisată acum câteva zile. De data aceasta, la Câmpina, la Muzeul Memorial "Nicolae Grigorescu". De ce această locaţie "provincială" pentru o temă atât de "europeană" ("Red London" fiind titlul expoziţiei dvs. actuale)?
Ioan Mihai Cochinescu: Cea dintâi care mi-a adresat această întrebare a fost chiar o elevă de-a mea din ultimul an de liceu. I-am răspuns, în glumă, desigur: pentru că sunt un biet artist român anonim şi n-am găsit alt loc. Răspunsul meu avea însă în spate atât de multe alte cuvinte (extrem de serioase), încât în zilele următoare am revenit în faţa elevilor mei şi le-am dat explicaţia cuvenită. Nicolae Grigorescu a fost, după părerea mea, cel mai important pictor al vremii sale (urmat îndeaproape de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian) şi nu numai. Şi astăzi operele lui au o cotă foarte ridicată la bursa achiziţiilor în domeniu.
Este imposibil să nu-ţi dai seama că tuşa sa "en plein-air" ce anunţa impresionismul, revoluţionară pentru acele timpuri, defineşte cu limpezime ideea de modernism. El nu a pictat obiecte şi chipuri fotografice, a pictat stări de obiecte şi chipuri şi chiar stări de idei. A fost mai curând un fel de Macedonski al picturii decât un Eminescu al acestei arte. Ei, bine, să fii prezent cu lucrările tale de artă fotografică în vecinătatea picturilor acestui uluitor artist român, e o mare onoare. Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate. La Câmpina, cu ocazia vernisajului acestei expoziţii, am întâlnit oameni de cultură foarte "europeni", ca să spun aşa.
KokynosReporter: De ce "Red London"? E cumva şi o legătură cu etimologia greacă a numelui dumneavoastră?
I.M.C.: Da, uite, chiar la asta nu m-am gândit, că ar putea fi o legătură cu kokynos, care înseamnă roşu, purpuriu, în greaca veche. Din zonele tulburătoare ale suconştientului poate răsări şi o astfel de motivaţie, de ce nu. Revenind însă la realitatea conştientă, mă gândesc de exemplu la expoziţia mea precedentă "de călătorie", prezentă pe simezele Muzeului de Artă din Ploieşti şi la Casa de Cultură a municipiului Câmpina, acum vreo doi ani, care a fost o încercare de definire a Parisului prin detaliile aflate pe zidurile clădirilor, pe plăcuţele indicatoare de străzi, pe trotuare, pe cheiurile Senei. S-a numit "A la recherche de rues perdues". De data asta am încercat să descopăr culoarea roşie, care pare a defini Londra. Ea este prezentă peste tot: clădiri seculare, biserici, caleaşca regală, autobuze, cabine telefonice şi aşa mai departe. În plus, chiar în plin centrul Londrei am văzut o demonstraţie amplă anticapitalistă. Aşadar... roşie! M-am gândit: iată o societate unde democraţia are rădăcini adânci, iată o capitală a lumii atât de solară prin tradiţiile sale, prin cultură şi civilizaţie, care poate totuşi să spună un NU categoric capitalismului, militând pentru o lume mai bună, dar roşie, fără să ştie realmente ce înseamnă această alternativă letală: comunismul.
Mi-am amintit instantaneu toate imaginile (unele chiar fotografiate de mine) acelor vremuri triste de dinainte de revoluţia din '89, cozile nesfârşite de la pâine, lapte şi în general de la orice fel de mâncare, întunericul şi frigul din case, unicul post de televiziune care funcţiona numai câteva ore, seara, alb-negru; ziarele, puţine la număr, care proslăveau orânduirea şi dictatorul, accesul interzis la libera circulaţie în ţările occidentale, controlul serviciilor poştale şi telefonice, informatorii securităţii, cenzura culturală, mutilarea conştiinţei colective şi individuale şi multe altele pe care mulţi dintre cei contemporani cu lumea aceea par a le fi uitat şi se consolează acum cu amintirea nostalgică a marilor construcţii de felul canalului Dunărea-Marea Neagră, a blocurilor de locuit, a metroului bucureştean sau a Casei Poporului.
Fotografia care surprinde această manifestaţie londoneză are deasupra clădirilor un cer imens cu nori în sepia. Sunt ameninţători, pentru că semnifică mesajul meu de îngrijorare: dacă este să visăm o lume mai bună, atunci ea trebuie să fie clădită în spiritul unei democraţii reale, care să ţină seama de necesitatea afirmării potenţialului individual, fără îngrădiri dictatoriale. O lume mai bună înseamnă o lume liberă, iar comunismul a dovedit că este societatea care îngrădeşte această vocabulă, făcând-o prizonieră şi victimă deopotrivă în colivia cu chipul monstruos al lagărelor de exterminare. Dar, desigur, există în expoziţia mea şi bucuria descoperirii sentimentului de căldură sufletească emanat de culoarea roşie. Nu sunt prezenţi oamenii, în majoritatea acestor fotografii, tot ca un soi de avertisment. Roşul ne dă însă speranţa că, deşi nu se văd, aceşti oameni există.
„O femeie frumoasă pur şi simplu îţi taie respiraţia”
Reporter: Ce putem aştepta de la o viitoare expoziţie a artistului fotograf Ioan Mihai Cochinescu?
I.M.C.: Niciodată nu m-am socotit un artist fotograf. Ar fi şi o trufie şi o vanitate să afirm că sunt aşa ceva. În general, cred despre mine că, mai curând, mă pot defini artistic, ca om. Om, înainte de toate. Desigur, prin ceea ce am făcut până acum, eu cred că sunt un scriitor. Dar fotografia şi filmul, alături de muzică, sunt paliere în care mi-e drag să vieţuiesc din când în când, pentru a-mi potoli setea de vis şi dorul de a-l defini. După ce în perioada optzecistă am stat pe valul avangardei româneşti, înotând mai tot timpul contra curentelor/curenţilor, am încercat de câţiva ani buni să mă potolesc, abordând mai ales peisajul şi compoziţia abstractă.
Mă gândesc totuşi la un proiect nou, prin care să caut să redescopăr portretul şi nudul feminin (pe care le-am abandonat tot cam în aceeaşi perioadă a anilor '80). Ambele sunt genuri care traversează glorios istoria artei universale. Ambele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel: Michelangelo, Renoir, Rodin, Picasso, Modigliani, Dali, aproape că nu există mare artist să nu fi creat portrete sau nuduri. În fotografie lista marilor maeştri e şi mai impresionantă. Cred că tocmai de aceea am şi abandonat pentru ceva vreme ideea. Dacă voi socoti că am acumulat suficient de mult în toţi aceşti ani pentru a relua tema, cu maturitatea vârstei de acum, e posibil să fac în curând o expoziţie în care să dezvolt aceste genuri care definesc probabil cel mai pregnant consistenţa, structura, expresivitatea, sufletul şi spiritualitatea delicatei fiinţe umane numite femeie. O floare frumoasă, un peisaj de munte sau cerul înstelat îţi încântă privirea şi sufletul. Dar o femeie frumoasă pur şi simplu îţi taie respiraţia.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
Categorie: Actual
ROŞU SOLAR: IOAN MIHAI COCHINESCU / „O lume mai bună înseamnă o lume liberă”
- Scris de Irina Sima