Era o zi obișnuită în România socialistă, acum 31 de ani, oamenii își vedeau de treburi în acel cenușiu ciudat în care singura preocupare ajunsese procurarea hranei zilnice. În tot restul Europei de Est, regimurile comuniste se prăbușeau ca niște piese de domino, dar în România se părea că nemulțumirile rămâneau să fie spuse doar gând. Securitatea reușea să țină sub control orice formă de protest public prin rețeaua uriașă de informatori și brutalitatea cu care acționa începând de la șantaj, până la arestarea sub acuzarea falsă de înfăptuire a unor infracțiuni de drept comun (furt, deținere de valută, speculă etc). Totuși ceva se întâmplase în vestul țării, la Timișoara, chiar cu o zi înainte și evenimentele „riscau“ să degenereze și pe data de 17.
Pretextul l-a constituit încercarea de evacuare a unui pastor reformat maghiar, moment care a descătușat toate frustrările și nemulțumirile timișorenilor. De la un simplu incident, totul se transformă într-o revoltă populară la care se raliază mii de persoane. Toată seara de 16 decembrie a fost marcată de ciocniri violente între manifestanți și forțele de ordine (trupe de Miliție și trupe de Securitate). S-au făcut sute de arestări și persoane nevinovate au fost bătute cu sălbăticie și târâte spre secțiile de miliție pentru interogatorii.
Spre dimineața zilei de 17 decembrie lucrurile păreau să se fi calmat oarecum. Securiștii trec la evacuarea pastorului Laszlo Tokes la ora 4 dimineața, crezând că acesta era mobilul protestelor de cu o zi înainte.
Cei de la județeana de partid vor să facă demonstrație de forță și pun câteva plutoane de militari de la Armată să defileze prin oraș, lucru care mai mult agită spiritele. Oamenii se adună iar pe străzi cerând explicații pentru sutele de arestări din ziua precedentă. Grupuri, grupuri se îndreaptă către sediul Comitetului Județean de Partid pentru a discuta cu autoritățile locale.
La orele prânzului, timp ce câteva minute, protestatarii reușesc să intre în sediu dar sunt respinși cu brutalitate de milițieni și trupeți de la Securitate (CTS).
Succesul de moment al manifestanților îi sperie pe capii sistemului care încep să cheme la Timișoara trupe de securitate, miliție și de grăniceri din toată zona Banatului și Crișanei, (Lugoj, Arad, Buziaș, Hunedoara etc).
Vin șefi de la București să coordoneze mai bine represiunea sau „restabilirea ordinii“ cum o numeau ei. Generalul Emil Macri de la Securitate, Generalul Constantin Nuță, șeful Miliției, generalul Victor Stănculescu, adjunctul ministrului Apărării, Generalul Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major al Armatei, Generalul Mihai Chițac, șeful garnizoanei București, Ioan Coman, secretarul CC al PCR, sunt deja prezenți la sediul județenei de partid.
Iulian Vlad, șeful Securității : „Se lichidează radical“
Acum intră în acțiune și unitățile MApN echipate de luptă, cu muniție de război, care sunt desfășurate pe străzi alături de cele ale Miliției și trupelor de Securitate. Autoritățile sunt speriate și adoptă cele mai dure măsuri pentru a calma nervozitatea șefilor de la București.
Generalul Vlad se arăta nemulțumit de modul în care au gestionat cadrele Securității Timiș situația revoltei și îi admonesta prin telefon.
Iulian Vlad solicita subordonaților săi să caute dovezile implicării unor servicii străine în aceste revolte și să afle câte persoane fără ocupație sau cu cazier sunt implicate în aceste mișcări.
Un raport al securității Timiș arăta că dintr-un lot de 109 arestați, 72 erau muncitori, 19 studenți, 106 fără antecedente penale, 13 membri de partid, 41 membri ai UTC. Deci niciun agent străin și nici „elemente declasate“, „huligani“ cum erau numiți.
În paralel se lucrează la compromiterea manifestației de protest prin încadrarea fenomenului în mai multe infracțiuni de drept comun. Drept pentru care echipe de milițieni și securiști în civil se amestecă printre manifestanți și sparg metodic geamurile tuturor vitrinelor de magazine întâlnite în drum, apoi se retrag discret prin spatele dispozitivelor de ordine. Astfel, scena era pregătită „legal“ pentru o acțiune „justificată“ în forță.
11 morți și 22 de răniți din ordinul lui Ștefan Gușă
Ministrul Apărării, Vasile Milea, ordonă trimiterea unor tancuri de instrucție în centrul Timișoarei. Evident ideea este absurdă și se va dovedi chiar periculoasă deoarece cele cinci tancuri nu pot avansa mai departe de Calea Girocului, iar vreo două sunt imobilizate de protestatari prin crearea de baricade. Ștefan Gușă ordonă recuperarea de urgență a tancurilor blocate pe strada respectivă. O subunitate de la o unitate din Lipova condusă de maiorul Vasile Paul acționează extrem de brutal și militarii din subordinea sa trag în plin în populația care le bloca accesul către tancurile imobilizate. 11 persoane sunt împușcate mortal și 22 sunt rănite grav.
Din acel moment Timișoara intră într-o stare de asediu.
Indignarea și nevoile îi determină pe cetățenii din Timișoara să-și învingă teama de repercusiuni și chiar de moarte. Mulți au rude arestate, bătute iar asta e un motiv în plus să ceară socoteală. În plus, reacția violentă a autorităților a rupt orice canal de negociere.
Subunități ale Armatei, Miliției și Securității blochează mai multe străzi, iar de data aceasta riposta nu a fost cu gaze lacrimogene, tunuri de apă sau bastoane cu direct cu gloanțe adevărate.
„Vă raportez tovarășe Ceaușescu : Am ordonat să se tragă foc!“ Este celebra replică a lui Ion Coman, secretar general al CC al PCR, care-I răspundea silitor dictatorului cum se va face ordine în cadrul teleconferinței de la ora 17.30.
„În Timişoara, toate trupele primesc muniţie de război. Se somează şi oricine nu se supune, se socoteşte stare necesitate şi se aplică legea…Oricine intră într-un sediu de partid sau se sparge un geam de la un magazin, trebuie să primească riposta imediat. Fără nicio justificare. … Toate unităţile militare sunt în stare de alarmă şi au armamentul de luptă. Nu pleacă nicăieri fără muniţie de luptă. Toate unităţile ies cu armamentul uşor din dotare, de luptă“, spunea Ceauşescu, după care a cerut ca într-o oră să fie restaurată liniştea în oraș.
Se trage ca într-un război civil - «M-au împuşcat» Oamenii au început să fie împușcați aletoriu din mașini civile, Dacii albe, câteva Aro, o ambulanță chiar, pe care niciun milițian nu avea curaj să le oprească. Erau împușcați chiar persoane care nu aveau nicio treabă cu protestele. Un fel de distracție dramatică, de concurs tragic între țintași ai securității se lansase în acele ore pe străzile Timișoarei.
Au tras în mulțime și militarii trupelor de securitate/ miliție și cei de la MApN din cadrul dispozitivelor de ordine care blocau anumite străzi.
Numeroase mărturii ale timișorenilor arată că au fost împușcați de persoane necunoscute din mașini civile sau de militari fără grade la vreo 35-40 de ani plasați în spatele dispozitivelor de ordine. Unii au fost indentificați ulterior ca fiind ofițeri de securitate sau miliție, dar au scăpat în anii 90 doar cu câteva luni de arest.
„Eram hotărâţi şi siguri pe noi, pentru că unele forţe se dădeau la o parte. Pe Podul Decebal, surpriză! Au început să tragă fără somaţie. Vedeam gloanţele care loveau caldarâmul şi stâlpii. Se trăgea şi de peste canalul Bega“, spune Ioan Bânciu, martor participant a cărui soție a fost împușcată mortal.
„În data de 17 decembrie, pe la ora trei şi jumătate, m-am pregătit să plec în oraş şi am plecat împreună cu verişoara şi cu prietenul ei. Din Complexul Studenţesc ne-am îndreptat spre Miliţie pentru a elibera toţi oamenii care au fost arestaţi în data de 16 decembrie. Am mers pe străduţa care dă înspre Podul Decebal și am intrat cu coloana de manifestanţi, ţinându-ne de braţe şi cântând «Deşteaptă-te Române». Am înaintat, pe pod erau soldaţii (ne aşteptau) şi TAB-ul în spatele lor.
Oamenii strigau «Suntem fraţii voştri!», «Noi vrem, ca şi voi, o viaţă mai bună!», «Şi părinţii voştri trăiesc greu!».
S-a tras direct. Un băiat de lângă mine mi-a spus «Hai să fugim, chiar se trage în noi». Nu am mai apucat să-i spun nimic, am fost împuşcată.
Am pus mâna la spate şi m-am uitat, am văzut că aveam sânge pe degete. Stăteam întinsă pe jos şi transpiram foarte tare. O transpiraţie rece şi abundentă. Respiram din ce în ce mai greu, îmi era foarte sete şi nu mă gândeam decât că trebuie să ajung la spital, atât.
M-am ridicat de acolo, nu ştiu cum am mers. Am întâlnit două femei şi un bărbat, am pus mâna pe umărul bărbatului şi am spus «M-au împuşcat».
Toţi cei care au participat în zona aceea s-au mobilizat foarte repede, au mers la oamenii care locuiau în acea zonă, au bătut la uşi şi au întrebat cine are maşină particulară, ca să ne strângă pe toţi răniţii, să ne ducă la spital.
Salvările nu au venit după noi. De acolo nici o salvare nu a cărat nici un rănit. În zona Podului Decebal au fost rănite douăzecişiunu (21) de persoane, patru au murit…
Am mers la spital cu o maşină, ne-a dus un domn în vârstă. Lângă mine era o femeie împuşcată în cap care avea creier pe păr în partea stângă, care respira foarte greu, ea a murit. În stânga mea era un băiat, de vârsta mea, împuşcat în gât şi glonţul a ieşit prin obraz.
Ţin minte că pe drum ne-am mai întâlnit cu coloane de manifestanţi care se îndreptau spre Podul Decebal şi soţia lui Crăsnean Vasile, care stătea sus pe maşină striga «Faceţi loc, faceţi loc! Sunt răniţi în maşină, lăsaţi-ne să ajungem la spital!».
Oamenii se dădeau la o parte şi aşa am ajuns destul de repede la spital. La un moment dat, pe holul spitalului, a trecut un doctor pe lângă mine şi l-am prins de mână şi i-am spus: «Mie nu-mi faceţi nimic? că mi-e rău». S-a uitat la mine şi a zis: «Dar ce-i cu tine?». Atunci i-am arătat că sunt împuşcată în spate. A chemat o targă, mie îmi era deja foarte greu să mă mişc. M-au pus pe targa aceea. Glonţul a pătruns adânc în corp şi nu a putut fi scos decât după un an…
Corina Untilă 10-08-1971 - 17-11-2019
Pe 17 decembrie 1989, la Timișoara, 66 de persoane au fost împușcate mortal, peste 500 au ajuns la spital cu diverse răni dintre care 196 au fost rănite grav.
Operațiunea Trandafirul
Șefii Represiunii au primit ordine clare de la Cabinetul 2 să șteargă urmele masacrului din 17 decembrie 1989 și anume să sustragă o parte din cadavrele celor împușcați în data de 16 și 17 decembrie. Operațiunea a primit numele de cod „Trandafirul“ și era coordonată de Constantin Nuță, șeful Miliției și a implicat mulți șefi din Securitate și Miliție, inclusiv Emil Macri sau Filip Teodorescu. Aceștia au confiscat 43 de cadavre care au fost duse la București și incinerate. Cenușa a fost aruncată la o gură de canal pe raza localității Popești Leordeni.
Mișelia regimului nu se oprea la asasinarea oponenților ci fura și morții revoltei. Masacrul totuși fusese făcut și urmele nu puteau fi șterse. Oamenii nu mai puteau fi calmați. Muncitorii marilor platforme industriale din Timișoara vor intra în grevă generală în zilele următoare și vor transforma orașul în prima localitate liberă de comunism din țară. A fost prima lecție de libertate, atunci când știi ce vrei să faci cu ea, despre cum se obține și că din păcate a venit cu sacrificii uriașe.