Unul dintre cele mai întunecate episoade din istoria românilor este masacrul de la Fântâna Albă. Zeci de ani nu s-a putut vorbi nimic despre acest episod din cauza cenzurii.
La sfârșitul lunii iunie 1940, România ceda Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța. Autoritățile sovietice au încercat din start să reprime spiritul național, să descurajeze depopularea regiunii și să insufle principiile bolșevice în rândul românilor. În cazul populației germane din Bucovina sau Basarabia sovieticii au acceptat repatrierea în masă, la fel cum, în bună măsură, au acceptat și emigrarea polonezilor din Bucovina de Nord. În cazul românilor, însă, politica Moscovei a fost diferită. Românii știau că pentru germani și polonezi se deschiseseră granițele, aspect ce le-a dat curaj și care, coroborat cu zvonurile agitatorilor sovietici, i-a făcut pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, să se adune în număr mare și să își exprime în mod vădit dorința de repatriere. Localnici din aproape 50 de sate s-au adunat îmbrăcați în veșminte populare, purtând steaguri și cruci, pregătindu-se pentru drumul spre granița cu România. Au cântat pe parcursul întregului drum melodii patriotice și sperau să înduioșeze autoritățile sovietice prin numărul impresionant și atitudinea lor pașnică. Mulțimea s-a îndreptat spre Hliboca, unde se aflau autoritățile raionale și comandamentul unităților de grăniceri, precum și sediul NKVD din regiune.
Coloană de doi kilometri
Mulțimea adunată în centrul orașului Hliboca își striga doleanțele în speranța de a primi un răspuns oficial favorabil din partea autorităților. Ofițerii NKVD-ului le-au transmis acestora în cele din urmă că pot pleca spre graniță fără griji, dându-le de înțeles că nu vor fi opriți de grăniceri. Mulțimea începuse să exulte, însă în realitate, fusese trimisă pe un drum al morții, agitatori sovietici aflându-se printre ei și transmițând cu exactitate traseul pe care românii urmau să-l parcurgă în drumul lor spre libertate.
Coloana românilor se întindea pe doi kilometri, iar aceștia erau ferm convinși că nu vor mai fi opriți de grăniceri, cântând, fluturând steaguri ale României și purtând icoane sau cruci de cetină. Drumul ducea printr-o zonă împădurită, iar la ieșirea din aceasta, în poiana Varniței, la Fântâna Albă, la aproximativ trei kilometri de graniță, grănicerii sovietici au cerut mulțimii să se oprească. Cei peste 3.000 de români au ignorat însă avertismentul și și-au continuat drumul, coloana fiind condusă inclusiv de un steag alb.
Secerați de mitraliere
Grănicerii au deschis focul și au început să îi „secere” cu mitralierele pe români. Masacrul a căpătat rapid proporții, mulți dintre cei care nu au căzut morți la pământ, fiind ulterior împușcați sau urmăriți de cavaleriști și spintecați cu săbiile. Unii s-au aruncat în Siret și au murit înecați, alții au fost vânați prin pădure cu bestialitate de către grăniceri. O parte din răniți, inclusiv femei sau copii, au fost aruncați de vii în cele cinci gropi comune săpate în prealabil – dovada clară a faptului că masacrul fusese premeditat.
Autoritățile sovietice au încercat să șteargă amintirea celor uciși și să facă total uitate atrocitățile, plantând chiar o pădure de molizi peste gropile comune săpate la Fântâna Albă, împiedicând astfel comemorarea victimelor. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată oficial Masacrul de la Fântâna Albă, iar după destrămarea URSS nicio autoritate politică nu și-a asumat responsabilitatea. În 2000, autoritățile ucrainene au permis oficializarea unei slujbe în memoria românilor uciși la Fântâna Albă, iar o troiță ridicată în 2003 amintește în prezent de tragedia petrecută în urmă cu 81 de ani.
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea