În urma unei nemiloase boli a trecut în lumea cea veşnică flautistul Florin Oatu, şef partidă la orchestra simfonică a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti
Florin Oatu a văzut lumina zilei la data de 18 august 1949, la Ploieşti. A urmat cursurile Liceului de Artă din localitate, susţinând, pe când era elev în clasa a X-a, primul concert pe scena Filarmonicii ploieştene. A absolvit apoi Conservatorul din Bucureşti (actualmente Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti – UNMB). Din data de de 2 iunie 1972 – este angajat, prin repartiţie guvernamentală, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploieşti.
Vreme de 10 ani a activat ca profesor de flaut la Şcoala Superioară de Muzică „Mozarteum” din Salzburg, Austria (aici a studiat Herbert von Karajan) – n.r.), dar fără a-şi înceta activitatea – cu excepţia perioadei 1993-1995 – în cadrul Filarmonicii „Paul Constantinescu”, unde activa ca şef de partidă.
În ultimii trei ani a fost solist în cadrul partidei – cel mai înalt rang profesional.
Solist de talie europeană, cunoscutul muzician a desfăşurat la această instituţie o bogată activitate în cadrul compartimentului pe care l-a condus, dar şi pe podiumul solistic interpretând, sub bagheta unor reputaţi şefi de orchestră, lucrări reprezentative din literatura muzicală clasică şi contemporană dedicate acestui indispensabil instrument din ansamblurile simfonice de concert. În paralel cu activitatea desfăşurată la Filarmonica ploieşteană, a fost prezent şi în numeroase oraşe europene din Italia, Spania, Franţa, Elveţia, Germania, Austria ş.a., prestaţia sa bucurându-se de reale aprecieri din partea publicului şi a criticii.
A fost adeseori invitat la festivaluri naţionale şi internaţionale. Ca ploieştean şi artist de excepţie a susţinut recitaluri în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Ploieşti.
Artistul şi-a dat obştescul sfârşit pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor Ploieşti, în urma unui atac de cord. Nefericitul eveniment se întâmpla pe 21 mai, de Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Înhumarea a avut loc la data de 23 mai, în ziua de Rusalii.
Condoleanţe familiei îndoliate
Dumnezeu să-l odihnească!
Textul de mai jos aparţine scriitorului Ioan Mihai Cochinescu, profesor la Liceul de Artă „Carmen Sylva” Ploieşti, un prieten apropiat al celui plecat prematur dintre noi.
Flautul îngheţat: Florin Ouatu
Aş fi vrut să scriu un text plină de bucurie, aşa cum a fost tot timpul sufletul meu în călătoria cea nouă, de peste mări şi ţări. Numai că, la întoarcere, am primit o veste care a lovit cu nemila şi urgia fulgerului:
Flautistul Florin Oatu a murit.
N-am scris şi nu voi scrie în viaţa mea un necrolog. E ca şi cum ai fotografia un mort în sicriu, înaintea coborârii lui în pământ. La ce bun? Îl invitasem la serata mea de la Teatrul Equinox, cu puţin timp în urmă. Avea concert, n-a putut veni, dar a venit fiul său, contratenorul Cezar Florin Oatu, care a cântat cu vocea sa uluitoare, atât pentru el cât şi (iată, ce involuntară şi crudă premoniţie!) pentru tatăl său. Se mândrea cu fiul său, cu o emoţie până la lacrimi. Îşi vorbeau mult la telefon, aşa cum probabil o făcea şi în fotografia de alături. Era excepţional, avea prieteni, avea umor, avea duşmani, rivali şi chiar detractori. Era un mare maestru, un profesor excepţional, un artist de valoare naţională şi internaţională. Prin tehnica sa impecabilă era un adevărat virtuoz. Era invidiat, bârfit, hulit, dispreţuit, era divinizat, iubit, aplaudat şi ovaţionat la scenă deschisă. Şi era viu. Avea, de când îl ştiam, permanent cu sine flautul cel fermecat. Şi, iată, brusc, o imagine înspăimântătoare, ca un vis în care nu poţi să scapi de senzaţia de frig: un flaut îngheţat, cu dârele ultimei răsuflări în fire subţiri de promoroacă pe luciul oglinzii argintii a complicatului instrument cilindric, asemănător oglinzilor pentru decodificat înţelesul anamorfozelor din vremurile Renaşterii. Iar în luciul cel îngheţat pare a se reflecta, tot ca într-un vis, chipul unui bărbat tânăr, împietrit de durere, care, răscolind prin timp şi vise semnificaţia, rostul şi răspunsul la întrebarea “de ce”?, nu va găsi vreodată înţeles, linişte sau alinare. Pentru că aici, în acest unic punct, îngheaţă chiar şi memoria viselor.
