• Lumea literaturii române deplânge trecerea la cele veșnice a poetului și traducătorului sârbo-valah Adam Puslojić.
• Cunoscut ca un bun prieten al poetului Nichita Stănescu, Adam Puslojić a vizitat Ploieștiul de nenumărate ori, fiind o voce recunoscută în ceea ce privește întreaga operă nichitiană, dar și un loial admirator al întregii literaturi române.
Poetul și traducătorul sârbo-valah Adam Puslojić a plecat la ceruri în ultimele ore ale anului 2022, la 79 de ani. Legat sufletește de literatura și mai ales de poezia română, Adam Puslojić era un prieten apropiat al lumii literare ploieștene, un om carismatic, o prezență convingătoare și spectaculoasă în orice conjunctură apărea.
S-a născut în 11 martie 1943 într-un sat românesc de pe valea Timocului, iar antecesorii săi se numeau, de fapt, Pusloi.
S-a ilustrat încă de la debut (prin 1963-64) ca traducător din Nichita Stănescu, care-i va deveni prieten apropiat (volumul nichitian „Belgradul în cinci prieteni” îi e dedicat în parte), se arată pe pagina Muzeului Național al Literaturii Române.
A debutat ca poet în 1967, iar doi ani mai târziu i-a apărut un volum de traduceri din Marin Sorescu – alt poet familiar lui.
A publicat, de-a lungul a cinci decenii, 16 volume de versuri și mai multe antologii - care rămân să fie mai bine asimilate; ele vădesc o evoluție stilistică spectaculoasă, debitoare, în mai mare măsură, tradiției poetice (moderne) românești decât celei sârbe.
A fost, între altele, și animatorul unui curent de avangardă - „clocotrismul” (n.r. - mișcarea poetică klokotrizam), căruia i-a imprimat propriul tonus.
Animator și ferment al relațiilor culturale româno-sârbești, a fost, de asemenea, un traducător prodigios din literatura română – mai mult: o prezență spectaculoasă, un personaj charismatic, cu barba și gesticulația sa de profet liric.
Cu el dispare încă unul dintre ultimii reprezentanți ai „generației de aur”, creatoare de mitologie lirică. Un sufletist care a „ars” pentru poezie până la sfârșit, și a cărui efigie, atât de expresivă, va rămâne în conștiința noastră publică, a scris publicistul și criticul literar Paul Cernat, pe pagina MNLR.
„Adam a fost un constructor de punți și de legături fără sfârșit între cele două neamuri: sârbă și română. L-am ascultat de nenumărate ori, i-am editat textele, l-am văzut în plină desfășurare a teatralității sale. O teatralitate trăită și nu făcută. Un autentic. Se va întâlni din perspectivă culturală, chiar instituțională, cu bunul său prieten Eugen Simion. Altfel își va petrece timpul veșniciei însoțit de Nichita Stănescu, Ion Caramitru și, probabil, vegheați de un administrator, Ioan Flora. Cu Adam nu s-a sfârșit o lume, ci, ca de fiecare dată când pleacă un prieten pe care îl credeai veșnic, se termină o durată. A mea. Mulțumesc Adam pentru ceea ce ai făcut în relațiile româno-sârbe, pentru literatura română în sârbă, pentru frățietatea antologică pe care ai transmis-o și pentru că în octombrie, anul acesta, ne-am văzut la Belgrad, cu tine, Mircia Dumitrescu și alții. Nu știu ce vor spune alții, dar eu spun, dragă Adam, azi, că atunci când tu visai că ești român, erai deja”, a spus Ioan Cristescu, Directorul MNLR.
CITEȘTE ȘI: Pictorul ploieștean Sorin Adam s-a ridicat la ceruri
„Mie mi-a plăcut foarte mult poemul „Trist cântec de dragoste”. L-am tradus la Belgrad şi am venit cu traducerea la Bucureşti. I-am spus lui Nichita: „Bătrâne, hai să-ţi spun şi eu o poezie!”. În restaurantul Doina, la subsolul de lângă Uniunea Scriitorilor de atunci, m-am ridicat în picioare şi, foarte actoriceşte, am spus poemul. Nichita s-a uitat la mine cu ochii holbaţi, emotionat, urmărind numai sunetul poemului. Când am terminat „actoria” mea, am făcut o pauză şi l-am privit pe Nichita în ochi. Mi-a spus extaziat: „Bătrâne, e genial!!! Când l-ai scris?”. Răspunsul meu a fost dur şi dureros: „Bre, bătrâne, măgarule-frate, este al tău! Trist cântec de dragoste!”. Numai atunci i-am văzut lacrima. Niciodată, în rest. Am plâns şi eu... Surpriza a fost totală. Niciodată nu am spus asta până la capăt. Nu e o anecdotă adevărată? Aici s-au întâlnit, evident, omul zilei şi nebunul satului meu natal, Kobişniţa, din Serbia. „Ah, Serbia...,/ tu nu mai eşti!”...
Nu mult după aceasta, poemul „Trist cântec de dragoste” a pătruns în manualele pentru clasa a şaptea de la noi, cu zece ani mai devreme decât în manualele din România, şi acolo au rămas douăzeci de ani, chiar şi după moartea lui. Copiii din Serbia şi Iugoslavia învăţau ce înseamnă dragostea dintr-un poem popular sârbesc şi din Trist cantec de dragoste, de poetul român Nichita Stănescu!
Şi vă povestesc şi o a doua anecdotă. Am ajuns odată la Sarajevo, la un festival internaţional de poezie. Trenul mi-a sosit după miezul nopţii. M-am dus la hotel, m-am cazat şi voiam să mănânc ceva. Din fundul sălii se auzeau nişte ţipete de bucurie şi de dragoste. Mi-am dat seama că sunt elevii care terminaseră şcoala. S-a ridicat un tânăr şi a recitat „Trist cântec de dragoste”. Am observat că a sărit peste două versuri, din neglijenţă. Evident, l-am corectat. Tânărul n-a spus nimic, decât versurile lui Nichita până la capăt. Tinerii lui l-au aplaudat frenetic. Iar tânărul a venit la mine şi mi-a spus cam bătăios: „Ascultă, moşule, tu să nu mă întrerupi pe mine când eu recit marele poet Nichita Stănescu! Auzi, mă? Cară-te!”. Nu i-am spus că eu am tradus versurile lui Nichita. Am fost foarte bucuros! El avea nevoie de Nichita, nu de adevăr!”, scria Adam Puslojić.
Citatul este omagiul adus lui Adam Puslojić, de către cunoscutul poet ploieștean Miki Vieru.
CITEȘTE ȘI: Lirism și rafinament: „Aici și acolo”, un eveniment de Ciprian Apetrei în memoria lui Ancelin Roseti
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- TikTok Actualitatea Prahoveană
