• Jurnalistul și scriitorul Florin Manole a adus în atenția publicului iubitor de carte, la finalul anului trecut, noul său volum: „A fi religios și a fi creștin. O perspectivă duhovnicească”, la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești.
• Cartea reprezintă „o ripostă, destinsă și distinsă, la toată graba flecarilor de a ucide cuvintele despre Dumnezeu, înmiind vorbele despre religie, religios, sacralitatea fără Dumnezeu”, după cum apreciază, în prefață, părintele profesor Constantin Necula.
• Florin Manole nu se ferește să afime: Cuvântul ”religie” este cu totul neadecvat în exprimarea ”ora de religie”, dar mai ales în ideea pentru care această ”oră” a fost instituită.
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, Florin Manole a susținut de ani buni și continuă s-o facă, o intensă activitate publicistică, concretizată în articole și eseuri cu o tematică preponderent filosofico-teologică în varii periodice românești și din străinătate, precum „Idei în dialog”, „Literatorul”, „Asymetria” și „Alternanțe” (Germania) sau „Cuvântul” (Franța).
Este prezent cu texte în antologia Cenaclului „I. L. Caragiale” din Ploiești, precum și în diferite publicații online. În prezent, coordonează apariția publicației de cultură, arte și spiritualitate, «24PHarte» (on-line).
Florin Manole este vicepreședintele Asociației Culturale „24PHarte”, entitate inițiatoare și organizatoare, printre altele, a „Taberei Internaționale de Sculptură și Artă Monumentală Contemporană”, cu o periodicitate anuală, demers cultural amplu, care urmărește înființarea „Muzeului de Artă Contemporană în Aer Liber” la Ploiești.
Invitați la evenimentul de lansare a cărții de la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești au fost criticii literari Christian Crăciun și Ioan Buduca, poetul și eseistul Florin Dochia și jurnalistul Leonidas Chifu, invitați speciali au fost preoții Bogdan-Costin Georgescu și Radu Ivan, iar moderator, Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor-șef al revistei „Gazeta Cărților”.
Cartea a fost lansată și Biblioteca Județeană Astra, Sibiu, eveniment la care părintele Constantin Necula, autorul prefaței volumului, a participat. În volumul „A fi religios și a fi creștin. O perspectivă duhovnicească”, scriitorul Florin Manole ne oferă „o alternativă la vindecarea de sincretismul religios al vremii prin liniștită re-încreștinare”, afirmă preotul profesor Necula.
Pornind de la această afirmație, Florin Manole a acceptat o mică discuție pe baza volumului său, care a deschis multe alte subiecte pentru dezbateri interesante și pe care vă invităm să o citiți.
APH: Într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult profunzimea și adoptă o atitudine tot mai superficială pentru credință, religie, duhovnicie, dumneavoastră aveți curajul să abordați, în noul volum, aceste subiecte: a fi religios și a fi creștin, dintr-o perspectivă duhovnicească. Un studiu de filosofie creștină care, dacă avem răbdarea să îl citim, ne determină să ne întrebăm încotro mergem în calitate de conștiințe și dacă gândim bine sau greșit. Ce mai înseamnă credința și religiozitatea?
Florin Manole: ”Rup” întrebarea dumneavoastră și încep cu partea din mijloc, iar apoi, simultan, aduc o lămurire începutului și finalului întrebării. De altfel creștinătatea e plină de tot felul de ”ruperi”, așa încât și rostul eseului pe care l-am intitulat ”A fi religios și a fi creștin”, este acela de a semnala o fractură prea mult ignorată, dar și necesitatea de a discerne între două concepte, respectiv om religios și creștin. Este un discernământ inițiatic, de felul celui la care erau supuși contemporanii/apropiații Mântuitorului, atunci când El întreabă: ”Dar voi cine ziceți că sunt?” (Matei 16; 15). Pentru că există o prăpastie între cele două vederi asupra identității creștinului și orice confuzie este dezastruoasă pentru sufletul oricărui om botezat, nemaivorbind despre sufletul curat al copiilor. Astăzi, acest discernământ este aproape nul, iar a fi religios și a fi creștin sunt concepte văzute ca fiind echivalente. Lucru complet fals, deoarece este ca și cum întrebării Mântuitorului am răspunde: ”Tu ești Iisus, fiul lui Iosif și al Mariei!”. Și atât... nimic despre cine este acest om, și desigur, nimic despre faptul că el este ”Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16; 16).
Una din cauzele indirecte ale acestei confuzii sau erori prin omisiune este aceea că mulți dintre noi nu-și mai mărturisesc credința curajos, adică deschis. Cum se manifestă acest fapt? Omit să spună că sunt creștini, preferă să spună religioși. Ori termenii nefiind similari, rezultă de aici falsitatea, eroarea și, nu în ultimul rând, anihilarea propriei identități, deoarece, cum am spus, a fi religios și a fi creștin nu înseamnă deloc același lucru. Dimpotrivă!...
Nu analizăm aici motivele pentru care cei declarați credincioși nu-și mai mărturisesc credința creștină decât cu acel fel de discreție ce anulează și identitatea creștină și credința însăși, dar este un subiect ce merită abordat, iar dacă o veți face, chiar ca jurnaliști, veți fi surprinși să aflați foarte multe despre ura de sine a creștinului, despre sclavie, sinucidere ori paricid. Așadar, lucruri îngrozitoare se ascund, dar sunt și scoase la iveală cu o lejeritate morbidă, din cauza acestei confuzii pe care o facem noi, creștinii, între a fi religios și a fi creștin.
De la începuturi și până azi - se știe acest fapt - credința creștină este un scandal pentru moravurile și credințele tuturor timpurilor, un scandal pentru, iudaism, credința în sânul căreia a apărut și, nu în ultimul rând, pentru ideea de logică și de realitate, pe care credința creștină nu încetează să le confrunte cu Adevărul, încât putem vorbi de un scandal și cu privire la modul în care oamenii s-au raportat dintotdeauna la adevăr, care în mintea creștină nu mai este un concept, ci o Persoană. Este absurd și ireal, nu-i așa? Ca un om să învie, să existe martori ai acestei învieri și la fel de absurd este ca unu să fie egal cu trei.
Simplu spus, orice credință, în afară de credința creștină este o cuminte și logică credință religioasă și chiar dacă are în vedere supranaturalul - și vorbim despre religii care privesc unul sau mai mulți zei – oricine își poate da cu părerea, câtă vreme pe acești zei nu i-a văzut nimeni. Sau dacă despre un oameni s-a spus că sunt zei sau semizei, atunci aceia demult sunt oale și ulcele. În plus, foarte important pentru noi creștinii, orice credință în ceva este ori o religie, ori o formă de religiozitate. Și pentru că noi, creștinii, nu credem în ceva ci în Cineva, credința noastră nu este religioasă, ci creștină, adică bisericească sau ecleziologică. În credința creștină, actele de religiozitate sunt idolatrie. Nici pe Dumnezeu creștinii nu-l pot idolatriza. Orice idolatrizare este un act de religiozitate, adică nu este creștinesc.
Pe scurt, creștinii nu sunt oameni religioși, iar credința lor nu este o formă de religiozitate. Creștinii sunt oameni ai Bisericii, iar credința lor, a noastră, este definită de ceea ce am numit naosloghie sau cu un ”termen”, care nu există în dicționar, dar poate sugera ce înseamnă, ce este naosloghia, anume acela de de ”bisericitate”. Deci credința noastră creștină nu este religioasă, ci bisericească, iar noi nu suntem oameni religioși, ci oameni ai Bisericii sau, poate nu este tocmai cel mai potrivit cuvânt, bisericești.
În fine, să revenim, ce mai înseamnă azi credința noastră creștină? Pentru că sper, măcar în treacăt, să se fi înțeles că religiozitatea omului și credința creștină se exclud. Icoanei ne închinăm creștinește, dacă o facem cu religiozitate înseamnă că ne închinăm icoanei, iar nu lui Hristos celui prezent în icoană. Cât despre credința noastră, aceasta este să știm că ”În afara Bisericii nu există mântuire.” (Sf. Ciprian de Cartagina), că noi creștinii nu suntem oameni religioși, ci oameni ai Bisericii care întemeiem, pe măsură ce adeverim continuu Biserica și învățătura acesteia, o împreună adeverire în Biserică, întru Iisus Hristos.
M-ați întrebat despre ”superficialitate religioasă”. Creștinește vorbind, față de credința noastră, religia, religiozitatea, da, exprimă prin sine superficialitate și o anacronică raportare la Adevăr.
În privința superficialității credinței, dacă ne referim la creștini, iarăși da, aceasta este de observat și de atenționat, nu în sensul de a (ne) judeca, ci de a porni noi înșine să lucrăm în Duh și Adevăr. Astfel, a vorbi despre o ”superficialitate a duhovniciei” ca efect al ”superficialității religioase”, dincolo de contradicția în termeni, este inadecvat și confuz, deoarece prin ea însăși duhovnicia, înduhovnicirea exclude religia și religiozitatea.
Foto: Cu scriitorul și teologul Mihail Neamțu într-o discuție despre a fi religios și a fi creștin
APH: De ce credeți că tot mai multe persoane își restrâng relația cu Biserica și preferă un alt tip de relație cu Dumnezeu, în taină, la ele acasă? Este un trend sau un nou mod de abordare a credinței ortodoxe ca o rezistență de protecție a sacrului din conștiința individuală?
Florin Manole: Cum spuneam și mai sus, în afara Bisericii nu putem vorbi de credința creștină și ortodoxă, adică de credința cea adevărată. Tocmai acesta este motivul pentru care, în afara ortodoxiei, chiar și la cei care sunt botezați și își spun creștini, este vorba despre transformarea credinței creștine într-o religie, iar manifestările de care spuneți, inclusiv aceea a ”credinței de apartament” sunt manifestări religioase, forme de religiozitate.
Și vedem, astfel, cât de important este să avem discernământul osebirii între a fi religios și a fi creștin.
Dacă e să vorbim despre creștinii care își trăiesc credința ca pe o religie, adică despre cei anticlericali și care judecă Biserica ori hotărârile acesteia, observăm lesne slăbiciunea sufletească, dar și, cum spuneți, o ”protecție a sacrului”.
Cele două, slăbiciunea și protecția, sunt în legătură. De ce ar vrea un om să (își) protejeze ”sacrul”? Răspuns: este legitim ca oricine să aibă grijă de intimitatea sa cea mai profundă, mai pură etc, dar, atenție, nu ați spus ”sfânt”, ci sacru. De fapt, bănuiesc, vă referiți la ce are omul sfânt și trebuie protejat. Și totuși, ați spus ”sacru”. Departe de mine intenția de a vă reproșa ceva, mai mult, sunt sigur că întrebarea e sinceră și are în vedere lămurirea tocmai a cauzei pentru care, cum spuneți în întrebare, ne îndepărtăm de Biserică etc. Înlocuiți acum cuvântul ”sacru” cu ”sfânt”! Nu vă simțiți mai aproape, mai implicată în treburile ortodoxiei? Acum, înlocuiți ”persoană religioasă” cu ”creștin”! Faceți cruce când începeți să mâncați, oriunde ați fi și mulțumiți lui Dumnezeu pentru ”pâinea cea de toate zilele”, pentru ziua petrecută, pentru noaptea ce a trecut și, nu în ultimul rând, ajungeți Duminica la Sfânta Liturghie, iar în biserică încercați să aflați de ce și când face preotul anumite gesturi ritualice, apoi aprindeți lumânări pentru vii și pentru morți, sărutați icoana Mântuitorului și pe a Sfintei Lui Maici.
Nu credeți că astfel sunteți părtaș, mai mult, că trăiți, începeți să trăiți ca un creștin ortodox?
Ce se întâmplă de fapt? Se întâmplă că aveți sau că aparțineți unei trăiri interioare care nu a început odată cu Marea Schismă, deci nu cu catolicii, nici cu Luther, nici cu Zwingli, nici cu Ellen White etc, ci vorbim aici de o trăire pe care o aveți, atunci când faceți cele ce am enumerat mai sus, și pe care oamenii au început s-o aibă și să-i aparțină, la rându-le, atunci când Dumnezeu s-a întrupat, iar El a fost văzut cu ochi omenești, apoi ascultat, urmat, adulat, răstignit; iar după trei zile profetice a înviat.
Așadar, în credința creștină și ortodoxă aparțineți și suntem parte a unei trăiri care a început în sufletul oamenilor odată cu Iisus Hristos. Iar Iisus Hristor este sfânt. Adică este Dumnezeu care ni se înfățișează așa cum este El. Asta înseamnă sfânt. Asta ați vrut să spuneți că vrea omul să protejeze, chiar dacă nu merge la biserică și celelalte. Da, într-adevăr, asta vrea omul să protejeze, ceva sfânt, ceva dovedit că este, și dintotdeauna este sfânt; ori asta este Hristos, un sfânt deasupra sfințeniei, niciodată cu vreo putere anume declarat altfel, nici chiar de majoritatea celor care nu cred în El, asta vrea de fapt omul în inima lui, asta vrea să protejeze, sfințenia, adică pe Hristos în inima lui.
Numai că omul vrea să-l păstreze, în inima lui, pe Hristos, ”așa cum îl vede el, omul”.
Și, da, aici aveți dreptate: omul vrea să-l păstreze în inima lui pe Hristos ca pe ceva sacru. Pentru că asta înseamnă ”sacru”: cum îl vedem noi pe Dumnezeu. Nu cum este Hristos Dumnezeu, adică sfânt.
Și pentru că vrem să protejăm ce avem noi sacru în noi înșine - Caragiale ar fi spus ”cel mai sacru amor” - și pentru că sacru înseamnă cum vedem noi divinitatea, mai întâi ne despărțim de ortodoxie și ne spunem catolici, apoi ne despărțim și de catolici și suntem protestanți, ne despărțim și de aceștia si devenim reformați, apoi, după următoarea sau foste alte despărțiri dinainte, devenim adventiști, evangheliști, quakeri sau tremurici, mormoni, penticostali etc. Iar când ne despărțim de toți și de toate, între credința noastră bisericească și credința noastră de apartament unde nu mai este nicio deosebire. Căci, acasă la tine, cum ar spune Gabriel Liiceanu, unde crezi tu că este biserica ta, musai să fie, să ai, și un ”Isus al tău”. Un ”Isus” așa cum îl vezi, cum crezi tu că este, adică un Isus sacru.
Deci, da, oamenii se îndepărtează de Biserică după modelul îndepărtării de-a lungul timpului de credința ortodoxă. La fel fac și ortodocșii față de propria Biserică, adică de Biserică, deoarece în Biserica Ortodoxă Iisus Hristos este sfântul și sfințenia, adică El, Fiul, Dumnezeu, abia și numai în Biserică ni se înfățișează cum este el, cum este Cel ce este. Acestea sunt încercările ortodoxiei și a tuturor celor despărțiți de ortodoxie, adică de adevărul de credință cel de la început și neschimbat precum Hristos Adevărul. Iar noi trebuie să exersăm, în tot acest timp, simultan cu încercările bimilenare de fi rupți de credința ortodoxă, trăire neschimbată a ortodoxiei și transmisă, prin Sfinții Apostoli, preoților, până azi.
Și atunci, există vreun argument al îndepărtării de Biserică, pentru a deveni catolici, protestanți, credincioși de apartament etc, îndepărtare care să arate că Biserica Ortodoxă nu este Biserica?
Sau vreun argument împotriva faptului că a ne apropia de Biserică, din felul nostru de a fi catolici, protestanți, credincioși de apartament etc, nu înseamnă, cu adevărat, a ne apropia de Biserica Ortodoxă?
Există vreun argument care să susțină faptul că a proteja/păstra în noi înșine sacrul (religios) e mai aproape de sufletul nostru decât a voi, a păstra, a proteja sfințenia (creștin ortodoxă)?
Dacă aceste argumente există și credincioșii le practică, vorbim de oameni religioși și de îndepărtarea de Biserică.
Dacă, deși aceste argumente există, credincioșii le ignoră prin tradiție și învățătură și rămân în Biserica una, venită în lume încă de la Pogorârea Sfântului Duh, atunci vorbim despre credincioși creștini ai Bisericii.
APH: Abordați cu o atitudine critică ora de religie pentru că, după cum am văzut, în predare este pierdută atât esența creștinismului, cât și scopul acestei ore. Cum considerați că ar trebui abordată situația?
Florin Manole: Cuvântul ”religie” este cu totul neadecvat în exprimarea ”ora de religie”, dar mai ales în ideea pentru care această ”oră” a fost instituită.
Din motive pe care le-am expus în eseu, este clar că pentru sufletul copiilor și credincioșilor botezați în Biserica Ortodoxă, ciocnirea permanentă și fără discernământ de cuvântul ”religie”, în contextul unei materii ce se referă la creștinătate, este, cum spuneam, un dezastru. De unde și inadecvarea, dar și efectele acesteia, respectiv acceptarea unui fals care, prin el însuși, îndepărtează credincioșii, dar mai ales copii, de la mărturisirea de credință ortodoxă, de la mărturisirea lui Hristos ca prezență vie în lume și în inimile noastre până la sfârșitul veacurilor (Matei 28; 20).
Ora de religie poate fi despre orice religie și orice credință, despre istoria și filosofia ideilor și credințelor relogioase, despre viață spirituală și cultură etc, dar nu despre credința creștină și despre viața duhovnicească. A vorbi despre acestea la ora de religie este ca și cum ai vorbi la ora de fizică despre matematică, argumentul fiind acela că în fizică avem de-a face cu ecuații care țin de matematică.
În concluzie, ora de religie se numește astfel, conform argumentului, de la sine presupus, că a fi religios și a fi creștin sunt același lucru, sunt echivalente, identice etc. Argument complet fals.
Care este soluția? Există multe denumiri compuse ale materiilor/disciplinelor școlare: Educație plastică în loc de Desen, Educație muzicală în loc de Muzică etc; după același principiu, disciplina de folos copiilor botezați creștin ortodox, dar și celorlalți care vor să afle despre credința noastră, am putea-o numi în loc de Religie, Învățătură bicericească.
APH: Aprofundarea noțiunilor de sacru și de profan: cât de mult mai este înțeles astăzi sacrul la nivel de societate și cât mai influențează acest concept valorile sociale în prezent?
Florin Manole: În speranța că ne-am familiarizat puțin cu diferența dintre omul religios și cel creștin, despre o anume evoluție, mai bine spus schimbare, a religiozității omului, da, se poate vorbi, deoarece chiar ideea de sacru/profan și de spiritual, ce țin de religiozitate, sunt mereu în transformare. Vezi legătura mereu adaptabilă (a unuia/uneia față de celălalt/cealaltă), dintre și între sacru și profan. Subiect tratat și lămurit cu atâta claritate de Mircea Eliade (Sacrul și profanul, ed. Humanitas, 2019/1956). Practic marele savant descoperă motivul esențial pentru lipsa de discernământ a credințelor noastre religioase în raport cu discernământul credinței creștine. În primul caz, trecerea, ascunderea sacrului în profan și toate consecințele acestei realități, definesc până la urmă, cum ar fi spus Bruckner și Finkielkraut, ”noua dezordinea spirituală”, cu efecte considerabile asupra religiilor și ale religiozității, ce nu fac altceva decât să caute ”paradisul pierdut” al credinței în ceva viu. Și viu este Domnul. De unde sfințenia prezenței Lui, înduhovnicirea din Duhul său și credința în El, ca în Cel ce este și în Fiul Său, Hristos, al cărui nume cuprinde și definește tăria și ”plinătatea Bisericii” și a credinței creștine, în fața tuturor religiilor și chiar în credința noastră, și a Bisericii Ortodoxe, față cu celelalte Biserici și secte creștine.
Așadar, vorbim despre o evoluție a religiozității și religiilor, în sensul că ele însele se vor vii și, din această perspectivă, tot timpul au căutat soluții, la fel ca în artă, soluții care să atragă publicul și să-l convingă de anumite ierarhii. Este vorba despre o evoluție exterioară și exteriorizată ce tinde către un angajament al lumii întregi spre a servi mai curând cunoașterii de sine, mereu suspendată între viețuire și viața în sine. Ori viața în sine este Dumnezeu, iar când El este soluția, vorbim despre altceva decât despre religie și spiritualitate, vorbim despre înduhovnicirea plinătății Bisericii, despre controlul ierarhiilor, vorbim despre ceedința cea adevărată. De ce? Pentru că în credința cea adevărată nu vorbim despre Dumnezeu descris de noi, ci despre Dumnezeu așa cum El se descrie pe Sine, așa cum este El.
Pe când evoluția în credința creștină se petrece, nu în exterior, dar undeva adânc în inima credinciosului care își schimbă mintea și viața, în așa fel, încât să poată trăi viul și viața cuprinse deja în Biserică. Evoluția creștină și implicit a credinței în Hristos Dumnezeu este o evoluție interioară a sufletului și minții către inimă, către organul ce poate discerne Prezența lui Dumnezeu, adică a vieții care face din om un om viu.
APH: Vă mulțumim!
Volumul „A fi religios și a fi creștin. O perspectivă duhovnicească” poate fi achiziționat direct de la Librăriile Cărturești sau comandat online de la Cărturești, Libris, Diverta.
CITEȘTE ȘI: „CUTEZANȚA ZBORULUI”, UN EVENIMENT DEDICAT INVENTATORULUI JUSTIN CAPRĂ
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- Spotify PODCAST
- TikTok Actualitatea Prahoveană
