Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de două săptămâni): ”Nu, n-ai să ştii niciodată cât te-am iubit, fiindcă voi ăştia, bărbaţii, nu ştiţi niciodată nimic din ce se întâmplă. Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă.”
Şi ea deci, această dulce, moale şi blondă E., şi ea a ajuns să descopere acest adevăr. Îl spune cu melancolia ei de patru parale, dar îl spune.
”Nimeni nu ştie nimic din ce se întâmplă?”
Slavă Domnului! Căci altfel ar fi sinistru. Dacă mi-am trăit viaţa aşa cum a fost, bună, rea, dacă m-am adâncit în toate umilinţele ei, dacă m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le ştiu, şi pe care nu le ştiu, dacă am consimţit să duc după mine zdrenţele acestui trai trist, a fost pentru că eram sigur că nimeni n-are să ştie, că, ştiind, nimeni n-are să priceapă, că până la urmă eu am să rămân singur, mai singur decât un astru în cer, mai singur decât un bou în staul.
Tragedia de a nu fi înţeles? Nu cunosc.
Vreţi să spuneţi plăcerea, patima, extazul de a nu fi înţeles. Să te simţi unic, baricadat în tine, impenetrabil, singur cu superstiţiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tăi, să ştii că viaţa pe care o trăieşti tu, nu o mai trăieşte nimeni altul în lume, că nimeni altul nu o poate măcar imagina, să duci cu tine acest mister şi el să nu-ţi poată fi luat, chiar dacă l-ai striga în pieţele publice, chiar dacă l-ai răcni pe scenă la teatru, chiar dacă l-ai împărţi tipărit pe afişe... Doamne! Mă întreb cu ce am meritat atâta fericire!
Am avut poate şi eu clipe de efuziune, când singurătatea mă oprima, când aş fi vrut să spun cuiva un cuvânt simplu, care să fie înţeles, am căutat şi eu uneori semne de comuniune în ochii altuia, în vorbele şi tăcerile lui. Dar n-au fost decât scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindcă eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodată nicăieri. Prieteni şi amante au rămas undeva alături de mine, legându-se de vorbe pe care nu le spusesem, înşelându-se cu o umbră care nu eram eu. Şi doar am făcut tot ce puteam ca să evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trişat. Nu, nu. Sunt mărimi (în text: grandeurs, N.T.) la care nu poţi renunţa nici prin abdicare. Singurătatea mea e printre ele.
"Fragment dintr-un carnet găsit”, Ed. Humanitas