Cei 68 de evrei care mai alcătuiesc Comunitatea Evreiască din Prahova - faţă de 10 000, cât „măsura” aceasta înainte de război – se reunesc uneori în cadrul unor simpozioane organizate, de regulă (exceptând sărbătorile tradiţionale), la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova. Aceste întâlniri nu au o periodicitate. Comunitatea se adună, în prezenţa ambasadorului Statului Israel în România, când şi cum se poate, de obicei la iniţiativa vreunui membru al comunităţii. La reuniuni, economistul Max Kurzberg punctează evenimente din istoria (în special cea recentă) atât de zbuciumată a poprului evreu. Prezentatorul desfăşoară o erudiţie înfricoşătoare. „Evreii, în Ploieşti, au fost o forţă. Este de ajuns să ne amintim de Lazăr Edeleanu, o personalitate cunoscută în întreaga lume, de David Emanuel, întemeietorul primei şcoli de matematică din România, de C. Dobrogeanu-Gherea, de actorul Zephi Alşec, de scriitoarea Tania Lovinescu etc.”, face Max Kurzberg o specificare.
Soldaţi fără chef şi fără motivaţie
R: Dacă am înţeles bine, sunteţi şi ofiţer printre altele. Ştiţi foarte multe lucruri, din varii domenii...
M.K.: O parte însemnată din educaţia soldatului israelian o reprezintă istoria poporului evreu de-a lungul veacurilor, atât în Iudeea, cât şi în Diaspora. Una dintre sarcinile principale ale comandantului este să însămânţeze sâmburele cunoaşterii geografiei şi istoriei în mintea soldatului, pentru ca acesta să aibă înţelegerea şi motivaţia a ceea ce luptă şi apără. Astfel am dobândit, de-a lungul timpului, atât cunoştinţe, cât şi experienţa necesară de a preda lucrurile învăţate şi citite. Aşa stând lucrurile, soldatul evreu capătă motivaţie, spre deosebire de alţi soldaţi care luptă pe pământuri străine lor, fără chef şi fără motivaţie.
R: Ne oferiţi câteva exemple?
M.K.: Prefer să mă abţin.
În amurg
R: Fie cum spuneţi dvs. Constatăm că vă „răriţi” de la an la an în Prahova. Presupun că acelaşi fenomen se produce la nivelul întregii ţări. Nu vă mai atrage „eterna şi fascinanta Românie”?
M.K.: În perioada interbelică existau aproape 10 000 de evrei în Ploieşti. După război, mulţi au plecat, iar cea mai mare parte dintre cei rămaşi a părăsit lumea aceasta. Fenomenul a avut acelaşi curs şi după ’89 şi nu numai în ceea ce-i priveşte pe evreii din România, desigur. După cum bine cunoaşteţi, în 1948 s-a format Statul Israel. Unul dintre scopurile emigrării l-a constituit reîntregirea familiilor. Un al doilea motiv: sentimentul apartenenţei la o credinţă, o cultură şi o naţiune. Trei: războaiele etnice, care au existat şi vor exista, probabil întotdeauna, la mai toate popoarele lumii. Comunitatea evreiască din Prahova este îmbătrânită, aflată la amurg. Puţini dintre cei din generaţia de mijloc reuşesc să menţină vie flacăra spiritualităţii noastre, prin sporadicele manifestări culturale şi religioase care să-i antreneze atât pe cei vârstnici, cât şi populaţia ortodoxă care, în materie de religie iudaică, e mai mult sau mai puţin ignorantă.
„Pe Marilyn Monroe n-au ştiut unde să o înhumeze”
R: Afirmaţi în urmă cu ceva ani că religia iudaică nu este una misionară. De ce?
M.K.: Iudaismul nu este o religie misionară din mai multe motive. În religia iudaică, după Vechiul Testament, fiecare evreu trebuie să îndeplinească 613 binecuvântări. În partea din Vechiul Testament numită „Levitic” se spune: „Crede şi nu propovădui”, adică nu căuta să-ţi faci adepţi. Adepţii se nasc. Din această cauză, este foarte greu pentru un neevreu să adere la religia mozaică. În primul rând, religia iudaică se împarte în trei secte: evreii ortodocşi, cei care se conduc după preceptele vechii religii, evreii conservatori – aceştia locuind preponderent în SUA -, care au reformat parţial religia, şi evreii reformişti, care sunt şi mai liberali în tradiţie. De obicei, cei care fac legătura între cele trei tendinţe sunt evreii reformaţi. Exemple: Marilyn Monroe, catolică, s-a căsătorit cu dramaturgul evreu Arthur Miller; Liz Taylor – care s-a căsătorit cu Eddie Fischer; sau un Sammy Davis jr. Când a decedat Marilyn, n-au ştiut unde şi cum să o înhumeze. Până la urmă au înmormântat-o în cimitirul protestant.
Moise şi Eroul Necunoscut
R: De ce a fost nevoie să rătăcească strămoşii dvs. 40 de ani în deşert, după Ieşirea din Egipt, până să ajungă pe Pământul Făgăduinţei? Nu se putea mai repede?
M.K.: Conform Bibliei, distanţa dintre generaţii este de 20 de ani. Prima generaţie era constituită din foşti sclavi, cu mentalitate de sclavi. A doua generaţie era alcătuită din născuţi liberi, dar din părinţi sclavi. Abia a treia generaţie era una de oameni liberi, neminată de prejudecăţile generaţiilor trecute, oameni care meritau să aibă o ţară. Moise însuşi a zărit Pămâmtul Făgăduinţei, dar nu a călcat pe el. Drumul se poate parcurge în trei săptămâni, mergând încet. Aş dori să mai adaug ceva: Ziua Eroului Necunoscut este ziua morţii lui Moise. Nu se ştie unde este înmormântat Moise. Se ştie doar că mormântul său ar fi undeva pe Muntele Nevo, dar nu se cunoaşte locul cu precizie. Asta ca să nu devină martir şi sfânt. Un om de talia lui Moise ar fi devenit un al doilea Dumnezeu. Or, credinţa noastră este monoteistă.
R: Vorbiţi o limbă care se numeşte „ivrit”. Ce legătură este între acesstă limbă şi limba Vechiului Testament?
M.K.: Limba actuală este limba Vechiului Testament, fireşte, cu necesare modernizări. Pe la 1907, Eliezer Ben Yehuda a început să reînvie limba ebraică, să o modernizeze. Limba lui Ben Yehuda i-a unit pe toţi emigranţii, cărora li s-a dat o limbă comună. Rezultatul este că această limbă a reuşit să închege un popor venit din zeci de colţuri ale lumii.
„Evreii botezaţi au fost cei mai mari tartori ai evreilor”
R: De ce n-aţi îmbrăţişat altă credinţă?
M.K.: De la 13 ani, un băiat evreu trebuie să vină în Sinagogă, să fie capabil să citească pericopa săptămânii în faţa obştei evreieşti. Dar partea majoritară era în bună măsură analfabetă, iar analfabeţii tind întotdeauna să-i elimine pe cei diferiţi de ei. Apoi, cei botezaţi, proveniţi din familii evreieşti, au fost cei mai mari tartori ai evreilor. Câteva exemple: Torquemada, Hitler (pe numele său Schikelberg) sau – ca să ne referim la cei care au acţionat pe teritoriul României – o Ana Pauker sau un Leonte Răutu.
R: Walter Neulander, tatăl lui Petre Roman, cum a fost?
M.K.: Neulander a fost comandantul tatălui meu în Spania, în timpul Războiului Civil. Un comunist convins.
R: De ce credeţi că aţi fost atât de prigoniţi?
M.K.: Tendinţa oricărui venetic, trăind într-un popor de altă etnie, este de a se evidenţia, iar evreii au ieşit întotdeauna în evidenţă prin simţul afacerilor. Ei au fost predominant bijutieri şi bancheri, croitori, avocaţi, pentru că nu li s-a permis să fie altceva – de multe ori, nici să posede pământ – până la emancipare.
„Norocul ţării ăsteia este că are mult nisip...”
R: Cum vă descurcaţi din punct de vedere economic?
M.K.: Israel este o ţară săracă. Spionii lui Joshua, după ce au cucerit Ierihonul, au zis că e ţara laptelui şi-a mierii. O fi, dar aici a curs foarte mult sânge. Este o ţară mică, de doar 21 000 kmp. Deşi Orientul Mijlociu are foarte mult petrol, aici nu s-a găsit un astfel de zăcământ. Norocul ţării ăsteia este că are foarte mult nisip şi poate să absoarbă tot sângele care a curs pe acest pământ. O prioritate pentru noi o reprezintă popularizarea şi fertilizarea deşertului de sud, deşertul Neghev. Bogăţii naturale? Citrice, fosfaţi care ies din Marea Moartă. În rest, cum spuneam, nisip. Dar diamantele şi şlefuitorii de diamante sunt de primă mână. Aparatura medicală fabricată în Israel este căutată în toată lumea. Cu industria militară stăm foarte bine, că nevoia-l învaţă pe căruţaş. În aceste condiţii, suntem situaţi destul de bine. Suntem pe locul 38 în lume la PIB. Nivelul de trai este destul de ridicat.
„Moise a cerut Transilvania, dar Dumnezeu a înţeles Transiordania”
R: Dreptu-i, n-aţi nimerit tocmai bine...
M.K.: Aş dori să vă spun o anecdotă veche. Moise, după cum bine ştiţi, era bâlbâit. Când Dumnezeu l-a întrebat ce ţară ar vrea să-i dea, Moise a zis: „Dă-mi, Doamne, Transilvania”, dar Dumnezeu a înţeles... Transiordania.
R: Bine că Cel de Sus n-a înţeles... Transnistria.
M.K.: Înţeleg unde bateţi. Transnistria este de tristă amintire pentru evreii din România. Acolo a fost deportată o bună parte dintre ei, de către regimul antonescian.
Ierusalim – capitala eternă a statului evreu şi oraşul indivizibil
R: Poate odată vom mai discuta despre asta. La simpozioanele pe care le organizaţi – unul dintre acestea se intitula „O călătorie în istorie şi geografie. Israel în sunet şi imagini” – v-aţi referit, în câteva rânduri, la divizarea Ierusalimului. Vă rugăm să ne expuneţi punctul dvs. de vedere în această delicată chestiune.
M.K.: În Războiul de Independenţă din 1948 Ierusalimul a fost divizat între tânărul stat Israel şi Regatul Haşemit al Iordaniei. În anul 1954, primul ministru al Israelului de atunci, David Ben Gurion, a declarat Ierusalimul drept capitala Israelului, capitală nerecunoscută de comunitatea internaţională. În urma Războiului de Şase Zile, din 1967, partea răsăriteană a oraşului a fost eliberată, iar în 1970, în urma unui decret parlamentar, cele două părţi ale Ierusalimului au fost declarate un tot. Astfel, Ierusalim a devenit, din capitala eternă a statului evreu, capitala indivizibilă a Statului Israel, obiect care nu va intra niciodată în discuţie în negocierile de pace cu palestinienii.
„Izvorul creştinismului este iudaismul”
R: Ce reprezintă Israel pentru dvs.?
M.K.: Israel reprezintă pentru noi mai mult decât este pentru oricine o ţară. Numai un popor care a pribegit 2000 de ani ştie ce înseamnă cu adevărat o ţară. Redobândirea ţării reprezintă – probabil – cea mai mare realizare a poporului evreu. Şi noi cu asta ne mândrim.
R: Doriţi să adăugaţi ceva neapărat?
M.K.: Da, şi vă mulţumesc pentru faptul că îmi oferiţi această posibilitate. Poporul român, care întotdeauna a fost tolerant cu minorităţile cu care a convieţuit, trebuie să lase deoparte prejudecăţile şi să încerce să înţeleagă că poporul evreu aparţine unei alte religii decât cea creştină, să încerce să pătrundă în esenţa celorlalte religii, mai ales în a celei evreieşti, pentru că izvorul creştinismului este iudaismul. Obiceiurile creştine, sărbătorile, credinţele sunt aproape similare cu cele mozaice, având în vedere că însuşi Iisus şi apostolii provin din sânul poporului evreu. Toţi suntem copii ai aceluiaşi Dumnezeu.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU