II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.
M-am rugat de el și l-am momit cu sarmale și cozonaci, hai, că avem piftie și cârnați de-ăia ungurești cum îți place ție, i-a făcut Dida exact cum ai povestit tu că se făceau dincolo de munți, pe unde ai fost prima dată la război. Nimic! Ei, era el bolnav mai de demult, de prin toamnă, când l-am și dus de vreo două ori la doctor, că e aia, că e ailaltă, îi dădea niște buline, se simțea mai bine, dar zăcea din ce în ce mai mult. Nu-l durea nimic, dar slăbea întruna, se sfârșea, așa, ca lumânarea, bolea o zi, două, a treia se ridica, mergea până la fereastră, ba ieșea și pe prispă, numai în izmene și cu o flanelă groasă pe umeri, că a fost o iarnă blândă…
Pe urmă, a ținut-o așa tot postul Paștelui și mult după. Se-apropia Înălțarea și cireșele începuseră să se pârguiască, am ales câteva câteva și i le-am adus într-o străchioară: Ia niște cireșe, primele cireșe coapte pe anu’ ăsta, din cireșu-ăla pe care l-ai pus la poartă chiar când m-am însurat eu, mai ții minte? Îl scosesem afară de când se încălzise bine, așa, pe la jumatea lu’ mai, uite-aici, pe prispă, chiar în capăt, arăta Fănică agitând în aer mâna dreaptă cu degetul mare ridicat, de parcă făcea semn să-l ia o ocazie, i-am lucrat un pat de scânduri și i-am pus saltea de fân de-ăla moale, de dat la cai, nu era curent, nici nu bătea ploaia, că i-am făcut și geamlâc. Și toată ziua zăcea acolo pe-o parte, încârligat, îl mai întorceam eu pe mâna ailaltă, că pe spate nu putea să stea, horcăia și gemea de te lua cu fiori, pe burtă, nici atâta. În ultima parte, adică vreo două luni, poate mai mult, nu mai vorbea, nu mai deschidea ochii, de mâncat, cu lingurița, și ce mâncare era aia?... niște fiertură de ceva morcovi și cartofi fărmați cu furculița, cinci, șase lingurițe de-astea pe zi, o ceașcă de ceai îndulcit…
Da’ câteodată, mai deschidea ochii și gemea încetișor. Se întâmpla să-l aud: Fănică, mă, Fănică, mă… Ce e, mă, tată, te doare ceva? Nu, mă, nimic. Da’ ce vrei? Ce să-ți fac, ce să-ți dau? Uite, au copt femeile-astea niște pâine, vrei să-ți aduc un dumicat, cu niște brânză și o roșie? Nu, mă, nu mi-e foame. De-abia îl auzeam, cu glasul lui pierit. Poate vrei un pui fript, mă?, că sunt deja măricuți, imediat tai unu’ și ți-l fac pe jar, cu niște mujdei și mămăligă caldă. Nu, nu! Mă... îl chinuiam eu fără să-mi dau seama ce prostie fac, vreun păhărel de țuică, sau un vin rece? N-avea putere nici să mă certe din ochi. Tăcea mult timp, parcă-și aduna puterile doar ca să deschidă gura, că vorbele îi veneau singure: Nu-mi trebuie, mă, nimic, nu mai am chef de nimic, nicio plăcere, nicio poftă. De-acu’ înainte, vezi și tu ce-o mai fi pe-aici, că eu…
E, și din ziua aia, zicea Fănică, uitându-se fix spre patul ăla gol, cu aerul că: Mă, care-o fi la rând?... e, și din ziua aia, repeta el, n-a mai deschis ochii, n-a mai vorbit, n-a mai gemut. Era mort, ce să mai… atâta doar, că era cald și răsufla, vai de răsuflarea lui! Nici n-a mai mâncat! Îi mai deschideam eu puțin gura și îi mai dădeam câte o lingură de apă. Și a durat așa cam la o lună. Nu știu când a murit, nici cum. L-am găsit rece într-o dimineață, da’ uite, candela aia de la capu’ patului nu se mai stinsese de la Înviere.
* * *
Mă, nepoate, mă… se uita fix în ochii mei și mă bătea ușurel pe umăr cu palma lui cât un cârpător, de parcă mă înnobila… mă, nepoate, mă… ce bine-mi pare c-ai mai venit și tu pe la mine, că nu ne-am mai văzut de nici nu mai țin minte când. Acum, Fănică Peta era și el bătrân, bolea și el în același pat din prispă, venea și la el câte cineva să-l vadă cum suferă și să spună după aia la toți cum trage și el să moară…
Mă, nepoate, mă, oi avea și tu vreo 40, 45, nu? Că eu l-am întrecut pe-ăla bătrânu cu cinci ani și precis mă opresc aici. Da’stai colea lângă mine, netezi el macatul, într-un gest de maximă tandrețe, am să-ți spun ceva… Mă, da’ mai ‘nainte, află că eu n-am mai spus asta la nimenea, nici la milițian, nici la doctor, nici la prieteni, nici la ăștia-ai mei, nici treaz, nici beat, lasă că nici nu m-a-ntrebat cineva ceva.
Tu ești primul și singurul care-o să auzi asta din gura mea și vreau să-mi promiți că nici tu n-o să spui la nimenea ce-o să-ți spun eu acușica, atâta vreme cât așa ceva ar putea să ne facă rău la amândoi în viața asta. Ce-o mai fi după aia, mai vedem noi, eu nu cred că o să ne fie chiar așa de greu, fiindcă acolo oricum se știe totul încă din momentu-n care se întâmplă, poate și dinainte... Și e și ăla bătrânu’ acolo, să spună adevărul, la o adică.
Fănică se așeză mai bine în capul oaselor, îmi puse mâna pe genunchi, pironi cu privirea ceva foarte îndepărtat și tăcu. Apoi, cu o siguranță care dovedea că spune un rol pe care-l repetase de mii de ori, începu: Mă, să știi că nici nu s-a zbătut, nici n-a gemut... Când să-i pun perna pe față, ăla bătrânu’a deschis ochii dintr-o dată și s-a uitat la mine așa de liniștit și de mulțumit, că parcă citeam în ei o mare hotărâre: Hai, Fănică, fă-o!, scapă-mă odată de chin... n-o să știm decât noi doi și Dumnezeu, care El mi-a dat dezlegare să-ți cer să-ți faci păcatu’ ăsta cu mine... și să știi că te iartă pe loc. Și am făcut-o, mă, nepoate, mă... Și tu mai vino pe la mine peste vreo două, trei luni, așa, că poate mai am și altele să-ți spun, ce zici?
M. Ghiță Mateucă