Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.
Era un țăran bătrân, mic de statură, numai piele și os, parcă intrat la apă, singur în pustietatea acelei după-amiezi târzii și cleioase, abandonat cine știe de când pe holul acela lung și dușmănos. Poate abia i se făcea internarea, poate era deja în drum spre o lume mai bună... nu știu, dar omul mai avea doar atâta putere încât să șoptească în zadar: Apă... apă... apă. Am scos indispensabila mea sticlă de cursă lungă și m-am apropiat de el. Nu! Nu! Ce faceți, dom’ne?! Vreți să-l omorâți?
Asistenta era brunetă și atât de slăbănoagă, că m-a și înveselit gândul că... nu, asta nici nu poate să facă o injecție ca lumea. Apăruse de nicăieri și mă mitralia fără milă: Cine sunteți? Ce căutați aici la ora asta? Vreți să chem paza?... și fără să-mi dea măcar posibilitatea de a ridica mâinile: Mă predau! Parola bancnotei a funcționat însă din nou, așchia a devenit aproape insuportabil de comunicativă: I-am făcut externarea acum câteva ore, a semnat-o dom’ doctor Negruțiu, dar a plecat la o urgență, a fost un accident mare, cu un microbuz și două mașini mici, câțiva morți, nu știu câți răniți, salvările sunt pe drum... oricum, tataie ăsta, săracu’, e foarte grav și nu se mai poate face nimic... nu mai are mult, așteptăm să vină cineva să-l ia acasă, noi am anunțat familia încă de ieri, ei au înțeles...
Și atunci, de ce n-are voie apă? Păi, în afară de inimă, mai are și probleme renale, domnule, cât e ceasul?, uite, peste două ore trebuie să ajungă la dializă... numai apă nu-i trebuie lui acuma. Omul continua să înghită în sec, închisese ochii, dar încă șoptea sacadat: Apă... apă... apă! Când am întrebat de maică-mea, asistenta mi-a zis atâta: La șapte... și a dispărut în cabinet, fiindcă suna telefonul de scula și morții de la morgă. Am desfăcut repede dopul și i-am pus bătrânului sticla la gură, ridicându-i puțin capul, ca să poată înghiți. A sorbit de câteva ori și gata, a dat din mână că-i ajunge. Nu știu ce mi-a venit și l-am mângâiat pe frunte. Nu mi-a plăcut ce-am simțit la atingere.
* * *
Bați încet, dar insistent, ca să fii sigur că ești auzit, salonul 7 este de femei, și, în sfârșit, deschizi ușa. O căldură sufocantă şi lipicioasă te năuceşte din prima clipă. Dar rezişti! Doar te-ai antrenat în parcarea supraaglomerată şi plină de băltoace, unde te-a lăsat taxiul, ai trecut de grăsana în halat căcăniu de la poartă, ai înfruntat haita de câini din curte, ai urcat câteva etaje pe jos (la aproape două secole de la inventarea liftului, noi încă gâfâim pe scările spitalelor) şi ai rezistat întâlnirii cu moartea de pe coridor. Felicitări! Eşti un supravieţuitor!
Ca în orice salon de spital, şi aici există paturi. Că doar nu ţinem bolnavii pe jos, ca în Somalia. Nu multe, doar opt. Cu saltele din burete, fiindcă nimic nu e mai sănătos pentru unul care zace decât buretele învelit în muşama. Ai nimerit un pat ruginit şi slinos? Da, şi? E vreunul altfel?! Uite, nefericita de vizavi, îmi arată mama ridicând puțin bărbia, doarme cu nasul la doar cinșpe centimetri de tampoanele pline de sângele pacientelor din ultimele zile. Şi nu se mai plânge. E murdar pe jos? Tălpile ți se lipesc de zoaie? Dar cine face mizerie în salon?
Bolnavii şi vizitatori, clar! Pata aia umedă cu ceva gălbui în mijloc, chiar colo, între paturile de lângă ușă? Nu, nu e ce crezi tu, mamă!, ci doar o juma’ de piersică din compot, pe care cine crezi că a scăpat-o pe jos şi a călcat-o cu papucul? Că doar nu asistenta şefă! Noptierele? Mizerabile! Dar sertarele zdrăngănesc numai când tragi de ele… și nu te obligă nimeni să le foloseşti. Gândacii cum pot să mişune fără să facă zgomot?! Să tot ţii acolo ceva de-ale gurii, periuţa de dinţi, cana, lingura... Zici că pereţii sunt pătaţi şi scorojiţi, dar, la naiba!, aşa am ajuns? Să ne uităm pe pereţi?! Chiuvetă! Ce minunăţie, are două robinete! Cel de apă caldă e blocat, dar, în schimb, celălalt nu funcţionează. Ei, şi? Baia e la câţiva paşi. Faci un sfert de oră dus şi o jumate’ntors, că nu te mai grăbești?
Bine că mergi pe picioarele tale. Bolnave, dar ale tale, dragă!, înţelegi?, ale tale! Pentru tine există pereţii coridorului, ca să te ţii tu, să nu cazi tu, să te ajute pe tine, nerecunoscătoareo, care nici nu zici mersi că încă mergi. În fond, puteai să te târăşti, nu? Să faci un duş? Ha, ha!, ce glumeţi suntem azi. Nu vreţi şi jacuzzi?! Ok, lady, la câte grade vă potrivim apa? Şi cu duhoarea de transpiraţie tradiţională ce facem? Să vă mai spun cum e la budă? Dar cât de bine staţi cu stomacul? Mai prudent este să vorbim despre lenjeria de pat, fiindcă cearşafurile sunt roz. Da, roz ca pantera, ceva foarte şic, chiar și pentru niște paciente trecute doar ele știu de a câta tinerețe. A naibii, vecina, uite ce bine o duce, a avut noroc şi de pernă! Precis că are pe cineva... Nu ca nenorocita aia de la geam, cu picioarele bandajate acum o săptămână. Deocamdată, nu au răzbătut la suprafaţă decât nişte pete mari de un colorit fascinant, de la roşu putred la galben flegmă. Bleah!, ce scârbos, nu mai vorbi așa urât, măi, mamă! Poate că asta e procedura, se schimbă bandajul numai când scot viermii capul.
Doamnelor şi domnilor… îmi venea să mă urc pe masă și să țin un discurs ca un politician din opoziție la televizor… despre guvernarea criminală care își bate joc de popor. Nici n-am deschis gura, dar toate gândurile erau pe ideea că nu vă place, stați acasă, mai ales firile sensibile. Noi suntem aici într-un spital, v-am avertizat încă din titlu. Doar nu credeaţi că „salon” se referă la high life, nu? Suntem într-un salon de spital de-aici, de la noi, din România noastră europeană.
* * *
Eram mulțumit că mama e bine, doctorul era plecat la accident, așchia aia de asistentă… mai bine nu!... am ieșit binișor din salon. Bătrânul nu mai era pe hol. L-or fi luat acasă, mă gândeam. La asistente, ușa deschisă, evident am fost reperat: Mama e bine, da?, domnu’ doctor zicea că, peste o zi, două, o dă acasă. Undeee?… îngaim eu, lungind vocala semnificativ. E, unde!, face așchia, cu o țâfnă care oricum bătea în retragere, la cinci minute după ce-ați intrat dumneavoastră la șapte, a murit… abia a apucat doamna Geta să-i aprindă o lumânare, a suspinat de două, trei ori și ăla a fost, Dumnezeu să-l ierte!
Da’ bine că s-a dus… Ne-a spus domnu’ doctor că unul dintre morții ăia din accident era… tocmai ce venea cu mașina să-l ie pe taică-su acasă, vai de viața și de păcatele lor, acuma stau amândoi întinși pe mesele alea de ciment de la morgă, Doamne, ferește! N-am putut să articulez măcar un Dumnezeu să-i ierte!, m-am întors pe călcâie și am plecat împleticindu-mă. Pe la capătul culoarului, în capul scărilor, numai ce aud niște tocuri de femeie grăbită: toc!, toc!, toc!... și o voce conspirativă mă ajunge din urmă: Domnu’, fiți sincer, i-ați dat un strop de apă amărâtului ăla? Am făcut semn din cap: Da!, iar așchia a zâmbit, mi-a dat un like și a plecat bombănind: Fir-ar ale dracului de proceduri…
M. Ghiţă Mateucă