Revoluţia sau revolta populară românească de acum 31 de ani a fost în final o descătuşare din încorsetarea politică, economică şi socială a regimului comunist-ceauşist. Ce a urmat în următorii ani şi cine a preluat puterea constituie o altă discuţie care nu va fi abordată aici. Regimul comunist, impus de trupele sovietice, consolidat timp de 44 de ani prin alternarea mai multor metode începând cu ameninţarea, continuând cu teroarea, foametea programată şi crima, ajunsese la o asemenea auto-suficienţă încât credea că istoria s-a oprit în loc. 

Foarte puţini au înţeles cum s-a ajuns ca, într-o ţară europeană ca România, la final de an 1989, să se producă cea mai violentă răsturnare de regim. Un regim care a încercat să se menţină la putere prin folosirea ilegală a armamentului împotriva unor protestatari paşnici şi neînarmaţi. Şi mai derutant a fost momentul în care Ceauşescu a părăsit puterea, însă şi mai mulţi oameni nevinovaţi au picat victime unor „pistolari“, rămaşi necunoscuţi.

Văzut din afară, mai ales din Occident, regimul lui Ceauşescu părea solid, fără fisuri, fără urme de revoltă serioasă la adresa sa. Cele câteva turbulenţe de la Braşov, din 1987, nu au părut că vor afecta cumva puterea. Regimul era deseori caracterizat drept ermetic, neinfluenţat de ceea ce se petrecea în Europa, încă din primăvară. Occidentalii considerau Securitatea drept un organism eficient de control asupra populaţiei dar şi un bun interceptor al atacurilor serviciilor străine şi o instituţie loială regimului personal al lui Ceauşescu.

bucuresti 21 decembrie 1989 4jpeg

Armata - instrumentul care întotdeauna în istoria universală a înclinat balanţele în ceasurile hotărâtoare - era considerată fidelă şi docilă regimului Ceauşescu, fără tentative de a cere atribuţii sporite în cadrul conducerii statului cum se petrecea în URSS.
Însă cea mai fidelă instituție părea să fie Securitatea, cea care a luptat până în ultimul moment să mențină și să salveze regimul Ceaușescu. Acest câine de pază al familiei Ceaușescu nu și-ar mai fi găsit rațiunea de a exista în lipsa regimului.

Tot în Occident se pune deseori întrebarea cum s-a prăbuşit, în doar opt zile (8 zile), un regim care se consolidase la putere timp de 41 de ani, ajungând să fie considerat indestructibil.

O speranţă deşartă

Populaţia şi mulţi dintre membrii partidului şi-au pus speranţa în Congresul Partidului Comunist, unde se aştepta ca membrii biroului să organizeze un puci şi să nu-l mai aleagă pe Nicolae Ceauşescu, în vârstă de 71 de ani, în fruntea partidului. Data de 24 noiembrie 1989 a reprezentat o enormă dezamăgire pentru tot mai mulţi români. Ceauşescu era reconfirmat în funcţia de secretar general al partidului cu unanimitate de voturi, în ciuda evenimentelor care se petreceau în ţările socialiste din jur.

Regimurile comuniste din Europa se prăbuşesc

În primăvara anului 1989, regimul comunist din Polonia renunţa la putere şi organiza primele alegeri libere, în Republica Democrată Germană, Erich Honecker demisionase de la conducerea partidului şi a statului din 18 octombrie, în urma câtorva săptămâni de proteste violente. Liderii comunişti din Ungaria plecaseră încă din vara anului 1989 pe calea democratizării, stabilind în toamnă organizarea programată pentru martie 1990 a primelor alegeri libere, care vor fi câştigate de forţele de centru-dreapta. Bulgaria apucase de asemenea pe calea reformei din data de 10 noiembrie 89, odată cu demisia lui Todor Jivkov, după 18 ani la cârma statului. Pe 24 noiembrie, în Cehoslovacia, în urma a 8 zile de proteste violente pe străzile Pragăi, întreaga conducere a partidului comunist în frunte cu secretarul general, Milos Jakes, demisionează.

bucuresti 21 decembrie 1989 8

Structurile de stat românești surprinse de revoltă

În afară de ceea ce se întâmplase în vara şi toamna anului ’89, când mai toate regimurile populare picaseră de la putere, la nivelul informativ, Securitatea era în stare de alarmă. De vreo doi ani crescuse numărul actelor de protest, față de absurditățile regimului. Începând de la revolte, proteste, manifeste, lozinci scrise în locuri publice, până la scrisori de protest trimise în Occident de numeroși oameni de cultură. Este de menționat cazul Doinei Cornea de la Cluj, Radu Filipescu (răspândirea de manifeste), Ion Ilie, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Gheorghe Ursu (ucis în 1985 în închisoare); Mihai Stănescu; Herta Muller, Dumitru Mazilu, protestele de la Brașov din 1987; Marius Oprea, Sorin Matei, Caius Dobrescu (manifeste); lozinci anticomuniste scrise pe statuia lui Lenin (1988); Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu pt fondarea unui ziar ilegal în ian 1989, Liviu Babeș autoincendiat pe pârtia din Poiana Brașov în fața unor turiști străini, scrisoarea celor 6 etc, etc.

Pentru toate aceste cazuri Securitatea a acționat metodic și a operat arestări, a șantajat, a oprit de la publicare, a dat afară de la locul de muncă. Se lucra diferențiat, în funcție de vizibilitatea persoanei în cauză. Dacă era un muncitor putea fi arestat cu ușurință, bătut în arest, condamnat pentru alte delicte de drept comun, inventate. În cazul scriitorilor sau disidenților cunoscuți publicului se acționa cu mănuși. Se ascultau telefoanele, erau puși sub urmărire, erau eventual arestați la domiciliu.

bucuresti 21 decembrie 1989 2În general Securitatea se ocupa cu urmărirea și controlul populației dincolo de atribuțiile menționate în fișele posturilor. De aceea se poate ca Securitatea să fi ajuns la o asemenea stare de automulțumire încât să fi ignorat alte semnale care arătau că populație era la llimita răbdării. Ca urmare a acestei autosuficiențe, șeful Securității, Iulian Vlad, insista către subalternii din teritoriu să găsească de urgență agenții străini care alimentează protestele anticeaușiste, lucru care nu a fost probat în niciun fel, cu toate eforturile depuse.

Pretextul pentru Bucureşti a fost Timişoara

Scânteia revoltei a fost acțiunea de evacuare a lui Laszlo Tokes, un pastor reformat maghiar, care a aprins vâlvătaia nemulţumirilor la Timişoara. Aceste proteste au fost preludiul a ceea ce avea să se întâmple pe 21 decembrie în toată ţara şi mai ales în Bucureşti.

21 decembrie: Jocurile se fac totuşi la Bucureşti
Ceauşescu găseşte după întoarcerea din Iran o situaţie dramatică, prost gestionată de soţia sa cât a fost plecat şi decide să facă cea mai mare greşeală politică: organizarea unui miting în centrul Bucureştiului, pentru înfierarea protestelor de la Timişoara și o nouă legitimare a sa. Ştie toată lumea ce a ieşit. O parte din cei aduşi cu forţa la mitingul ceauşist s-a risipit pe străzi şi nu a mai plecat. Se strigă „Timișoara“, „Jos dictatorul!“, „Moarte criminalului!“, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!“, „Ceauşescu, cine eşti/Criminal din Scorniceşti“. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura primul tricolor cu stema comunistă decupată.
Nucleul a fost la Universitate, un altul s-a format în Piaţa Romană.

Imediat, trupe de Securitate (viitorii jandarmi), Miliţie şi Armată sunt desfăşurate în aceste zone, în echipament de intervenţie. Forţele de ordine monitorizează doar, aceste grupuri de oameni, dar curios, nu fac nimic pentru a le dispersa timp de ore întregi. Dimpotrivă, oamenii pot intra şi ieşi liniştiţi din piaţă. Au fost persoane care s-au dus acasă să dea mâncare la copii şi s-au întors la proteste.

bucuresti 21 decembrie 1989 5

Lipsa iniţială de reacţie arată că nici autorităţile nu au un plan de înăbuşire a protestelor. În plus, mişcările de stradă, atât de comune în ţările democratice din Occident produceau fiori de spaimă în ţările socialiste, fiind considerate de neconceput şi creează acesta stare de paralizie iniţială din partea autorităţii.

Oamenii simt că este ceasul pe care îl aşteptaseră de ani de zile. Aproape toţi ştiau că toate regimurile comuniste din Europa de Est picaseră şi nu credeau că poate trece anul fără să se întâmple ceva. Era acum în puterea lor să schimbe. Mii de tineri şi de persoane la vârsta a doua cu un dram de curaj au avut puterea să reziste pe stradă şi să sfideze regimul care nu mai primise niciodată o astfel de palmă. Cu preţul sacrificiului au reuşit să producă fisura în rândul autorităţilor şi să provoace un val de entuziasm popular care se va vedea a doua zi.

Ceauşescu nu ştie cum să acţioneze şi concentrează tot mai multe forţe în jurul CC-ului, unde îşi avea centrul de comandă şi în cele două pieţe unde oamenii refuzau să mai plece. Până la orele înserării forţele de ordine folosesc fără succes grenade lacrimogene şi execută lansări ale unor taburi MApN prin mulţimea de oameni.

Singurul incident dramatic până la sosirea întunericului a fost accidentul de pe Magheru, când un camion militar a intrat din greşeală în viteză în manifestanţi, omorând şapte persoane. Atunci, mulţimea furioasă a năvălit peste scutieri şi a fost primită cu focuri de armă de către un cordon de militari speriaţi. Manifestanţii formează o baricadă lângă hotelul Intercontinental, din mobilierul unui restaurant din apropiere şi câteva maşini. La ora 18.00 s-a primit ordinul de a se face tot ce este posibil pentru risipirea „huliganilor“ inclusiv de a folosi armamentul din dotare.

În față sunt dispuse trupele de securitate (inclusiv efective USLA), cele de miliție urmate în spate de cele ale Armatei, și TAB-urile și ulterior tancurile Armatei.
Însuşi ministrul Apărării, generalul Vasile Milea asistă şi coordonează pe ici pe colo operaţiunea. Se trage disparat, de voie, fără o comandă.
În plus, primii răniţi şi morţi sunt loviţi de gloanţe în creştetul capului, semn că se trăgea şi de pe acoperişul unor clădiri din zonă, nu de la sol.

Cei din MApN au arătat, în anii 90, că nu au avut oameni pe clădirile din jur, singurii suspecţi rămânând cei din Miliţie şi Securitate. Către miezul nopţii, patru tancuri sparg baricada improvizată a manifestanţilor, iar printre militari de la Ministerul de Interne se răspândeşte zvonul că, în Piaţa Romană, scutierii ar fi fost înjughiaţi cu şurubelniţe, creând o stare de tensiune care se va răsfrânge asupra protestatrilor şi a simplilor trecători care vor fi bătuţi şi călcaţi în picioare fără discernământ. Se fac sute de arestări. Patruzeci şi nouă de persoane au fost ucise în noaptea de 21 spre 22 decembrie în Bucureşti, 462 rănite grav şi 1.245 de persoane au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.

Nicolae şi Elena Ceauşescu au rămas în acea noapte în clădirea Comitetului Central al P.C.R. din motive de securitate dar şi pentru a fi informaţi în timp real asupra desfăşurării evenimentelor şi a da indicaţii privind modul de acţiune. În jurul orei unu noaptea generalul Ion Hortopan, şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, cel care a coordonat direct represiunea de la Universitate, raporta succint Elenei Ceauşescu: „I-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii“.

Ulterior, în acea noapte de coşmar, Vasile Milea şi Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceauşescu că zona centrală a Bucureştilor a fost degajată de manifestanţi. Până la 3 dimineaţa Piaţa Universităţii şi zona din jurul Hotelului Intercontinental erau curăţate de oameni şi orice urme ale unor încleştări violente. Armata rămâne pe străzi alături de Miliţie şi trupele de securitate (CTS).

21 decembrie 1989 bucurestiÎntorsătura de pe 22 decembrie

Deşi toţi bucureştenii ştiau în mare cea ce se petrecuse în seara de 21 în centrul capitalei, acum aveau confirmarea că grupurile de „huligani“ care încercaseră „destabilizarea ţării“, cum pretindea regimul, erau vecini, colegi, rude, copii de-ai lor. Vestea înăbuşirii în sânge a demonstraţiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populaţia Bucureştiului. Mulţi dintre supravieţuitorii măcelului din zona centrală a oraşului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate. O stare de revoltă şi indignare s-a născut chiar şi la cei mai prudenţi şi liniştiţi bucureşteni, faţă de gestul regimului de a-şi ucide proprii cetăţeni.

În dimineaţa de 22 decembrie, toţi angajaţii uzinelor bucureştene se îndreptau în masă compactă către centrul Bucureştiului. Nimeni din conducere nu mai ştie ce să facă, mai ales că de acum se ştia că în stradă nu sunt huligani, ci muncitori şi nu puţini, ci peste 80.000, iar numărul lor creştea. Ministrul Vasile Milea este muştruluit aspru de către Ceauşescu pentru faptul că mase de oameni au apărut iar pe străzi şi îi reproşează că nu a făcut curăţenie completă în noaptea precedentă.

Pentru a evita să mai pună în practică o altă acţiune de represiune, precum cea din seara precedentă încearcă să îşi provoace o rană cu pistolul unui subordonat, pentru a nu mai fi responsabil de tot ceea ce avea să se mai întâmple. Din nefericire, glonţul a provocat o hemoragie puternică în zona inimii. Va fi internat la Spitalul Elias şi va muri în jurul orei 14. Gestul a fost explicat de specialişti militari şi medici legişti care au arătat că un om care vrea cu adevărat să se sinucidă nu se împuşcă în piept ci în cap.

Generalul care trage preşul de sub picioarele lui Ceauşescu

Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Milea, este numit verbal de către Ceauşescu ministru al Apărării şi primeşte indicaţii generale de a rispi mulţimea imensă care se îndrepta către centrul oraşului. Trupele de Securitate şi Miliţie, cele care aveau în responsabilitate restabilirea ordinii publice, se declară depăşite de situaţie.

21 decembrie 1989 bucuresti 1

Practic, mijloace clasice non-letale de dispersie a mulţimii prin utilizarea de tunuri de apă, gaze lacrimogene, arestări, sunt considerate inutile. Pe fiecare stradă blocată de forţele de securitate, erau prezente în spate şi subunităţi MApN. Singura soluţie posibilă pentru a mai menţine la putere acel regim era utilizarea armamentului, iar dacă s-ar fi procedat astfel ar fi fost cu siguranţă câteva mii de victime, nu doar 50. Măsura era de neconceput pentru Stănculescu și pentru Iulian Vlad. De altfel, trebuie menționat că în ședința CEPEX chiar și Ceaușescu ajunsese la concluzia că „nu se poate trage în muncitori“, adică masa celor care mărșăluiau către centrul capitalei.

Stănculescu face exact invers indicaţiilor lui Ceauşescu şi ordonă fără ştirea acestuia, la ora 10.00: „Retragerea trupelor MApN de pe străzi“. Ordinul este imediat transmis şi de generalul Iulian Vlad, trupelor de Securitate şi Miliţie pentru a nu rămâne în offside. Aproape toate trupele de ordine ale Ministerului de Interne se retrag discret şi rapid de pe străzi. Trupele MApN se retrag mai greu fiind însoţite de mulţimea care strigă „Armata e cu noi“.

Astfel, mulţimea ajunge nestingherită la uşa CC-ului, unde Ceauşescu dormise în acea lungă noapte. Acesta nu înţelege unde au dispărut toate trupele şi decide să fugă, la sugestia lui Stănculescu, cu elicopterul prezindenţial. La ora 12.09, Ceauşescu împreună cu soţia, Emil Bobu şi Manea Mănescu, plus doi ofiţeri de Securitate decolează de pe clădirea CC-ului, simbolul şi centrul vital al puterii politice în România, care era asaltată de oameni. Este momentul în care părăseşte puterea. Regimul socialist-totalitar se prăbuşise chiar în acel simbolic moment.

bucuresti 21 decembrie 1989 7jpeg

Zecile de mii de oameni care se aflau în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimentul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României. Timp de două ore România nu a avut şef de stat şi nici guvern. Singura forţă care îşi păstrase coerenţa era Armata şi noul el lider, Victor Atanasie Stănculescu. Vor urma alte jocuri politice pentru dobândirea puterii de mai multe formaţiuni sau grupuri de persoane. Totul se va decide la Televiziunea Română, în direct.

În cele cinci zile, din 16 până pe 22 decembrie, regimul Ceauşescu produsese 126 de morţi şi 1.107 răniţi, în eforturile disperate de a se menţine la putere. După fuga dictatorului vor mai muri, până de Crăciun, 978 de oameni (de aproape 8 ori mai mulţi decât cei atribuiţi regimului Ceauşescu) şi alţi 2.214 vor fi răniţi, victime ale confuziei, dar mai ales a luptei pentru putere şi a unor reglări de conturi.

Bucureștenii și cei de la Timișoara, Arad, Cluj, Brașov și Sibiu sunt singurii eroi cărora românii le datorează felul în care trăim astăzi. De ce numai ei? Pentru că sunt singurii care au avut curajul să sară în neant și să conteste autoritatea lui Ceaușescu, să ceară libertate pentru toți, asumându-și riscul de a fi arestați, torturați, împușcați, de un regim ticălos care nu avea încă nicio fisură și nu dădea semne că va cădea. Ce avem acum se datorează acelor tineri din noaptea de 21 care cântau „Deșteaptă-te române“ sub tiruri de pistoale mitraliere și trasoare lângă un TAB incendiat și o baricadă din mese de restaurant.

Acum avem libertatea de a-ți alege cariera, de a te angaja unde dorești, de a pleca unde vrei în vacanță, de a putea munci oriunde în Europa, de a putea intra in politică, de a putea vota liber orice partid, sau lider politic, de a te declara scârbit de politică, de a te implica, de nu te implica, și asta numai datorită acelor oameni. Alex Policală

Back To Top