- Acum două săptămâni am aflat un lucru nou din partea sistemului de justiție: Dictatura și regimul represiv al lui Ceaușescu nu ar fi existat, tot ce s-a scris în cărțile istorice este doar o exagerare și o denaturare răuvoitoare a istoricilor.
- Cel puțin așa se înțelege din motivarea magistraților ICCJ în dosarul Gheorghe Ursu, disidentul anticomunist ucis prin bătaie sistematică în beciurile arestului Miliției, în 1985.
Nu voi intra în amănuntele procesului, deoarece „Cazul Ursu“ este un proces lung și anevoios dar care, iată, arată interpretarea răuvoitoare și părtinitoare a magistraților față de această speță în care doi ofițeri de securitate, acuzați de torturarea disidentului – inginerul Gheorghe Ursu - care a dus la deces, au fost achitați după câțiva ani de proces.
Iată, deci, rezumat din mostra de motivație judecătorească:
„Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune“.
”Înalta Curte reține că... nu s-a făcut dovada existenței... unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive.
”Înalta Curte... reține că victima nu a fost un opozant al regimului comunist... atât timp cât... dezacordul față de... conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste).
Pe cale de consecință, nu se poate reține că victima este o „persoana căzută sub puterea adversarului” atât timp cât... arestarea sa nu a fost dispusă... pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său... ci pentru o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine“.
Cum a mascat sistemul comunist regimul opresiv după anii 50
Rezumatul acesta este destul de grăitor despre cea ce cred magistrații despre regimul comunist pe care și ei l-au slujit cu mare obediență între 1948-1989.
În realitate după 1960 regimul comunist (odată stabilizat și cu trupele sovietice plecate din țară în 1958) a schimbat doar metodele de lucru privind controlul oponenților trecând de la arestare/condamnare/exterminare la unele mai soft precum, amenințarea, șantajul, domiciliul forțat, audieri periodice, amenințarea rudelor, transferul/retrogradarea la locul de muncă, internarea la psihiatrie, inventarea unor dosare penale de drept comun pe numele disidenților etc.
Liderii comuniști români (la câțiva ani după moartea lui Stalin în 1953 și aderarea la ONU în 1955) au început timid să fie preocupați de imaginea externă, să ascundă poveștile terifiante ale închisorilor morții și lagărelor de muncă și să încerce un soi de emancipare, o ușoară deschidere culturală față de Occident, achiziția unor licențe tehnologice de producție, turism vestic la Marea Neagră etc. De altfel, în acest sens, mulți deținuți politici au fost eliberați la începutul anilor 60.
Apoi prin anii 70 s-a generalizat tratatarea cu mai mult tact a cazurilor de disidență. Nu era întâmplător, România semna la 1 august 1975 Acordurile de la Helsinky alături de 35 de state printre care URSS, SUA și aproape toate statele europene. În acele acorduri la articolul 7 se făcea referire la respectarea drepturilor omului și ale libertăților fundamentale ale individului. Ca atare în loc să încadreze disidenții pe articolul 166 din Codul de Procedură Penală de atunci privind fapte de „Propagandă împotriva orânduirii socialiste“, Securitatea și Miliția inventau dosare de drept comun pentru ca pe plan extern să apară că România Socialistă nu are deținuți politici.
Gradația intervenției în anii 70-80
Securiștii acționau cu mănuși, întâi îl filau câteva săptămâni pe individ, apoi îl abordau să vadă ce fel de om este, o parte din prietenii și colegii suspectului erau recrutați și transformați în informatori. De altfel, până în 1989, Securitate își formase o rețea de peste 500.000 de informatori, din care 136.000 erau activi.
Dacă subiectul era incăpățânat, nu vroia să semneze angajamentul de colaborare, ofițerii DSS treceau la anchetă și interogatorii. Se practica tehnica alternativă de amenințări și propuneri de colaborare (semnarea declarației de informator), apoi, în lipsă de alternative se trecea la metode brutale precum inventarea unui dosar de cercetare penală pentru infracțiuni de drept comun (fraudă, evaziune, deținere de valută, speculă, etc) în baza căruia disidentul era arestat și anchetat ca pe vremuri.
Dacă nu erai „băiat cuminte“ ajungeai la bulău
Acolo în aresturile Miliției, în spatele zidurilor, interogatoriile se practicau ca în anii 50 cu bătaie, umilire, înfometare și privarea de somn.
Bătăile groaznice administrate revoltaților de la Brașov
Cel mai bine știu cei 183 de muncitori care s-au revoltat în noiembrie 1987 la Brașov. După reținere (fără mandat) aceștia au suportat bătaia cu picioarele și pumnii, lovirea cu picioarele scaunelor. Erau prefererate loviturile la stomac, la rinichi, la ficat, în testicule, în podul palmei, la tălpi, strivirea degetelor, smulgerea părului, împachetare cu cearșafuri ude, statul într-un picior sau pe vine. Arestații erau deseori ținuți dezbrăcați în celule umede pe timp de iarnă. Pentru distracția ofițerilor de securitate erau puși să țină cu orele un creion sub bărbie sau să sprijine portretul lui Ceaușescu. Între interogatorii deținuții nu erau lăsați să doarmă și aceasta ar fi fost una din cele mai grele suplicii, potrivit martorilor.
Internarea la „nebuni“ a disidenților
În alte situații se practica internarea cu forța în spitalele de psihiatrie sub diagnosticul „delir revendicativ“ sau psihoză delirant revendicativă, paranoia, schizofrenie lent progresivă, sindrom paranoidal. În acele centre orice om sănătos căruia i se adminstrează seroquel, pimozidă sau haloperidol devine pentru un timp o legumă cuminte.
Se pare că inspirat după modelul sovietic, proaspătul secretar general al partidului, N. Ceușescu a sugerat cum trebuie acționat cu ocazia unui discurs ținut în fața studenților clujeni în octombrie 1968. „Mai există încă azi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu...Fireşte, pot să mai existe nebuni şi vor fi întotdeauna, dar, pentru nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă“.
ICCJ: Nu a existat intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant
Aici magistrații ICCJ și-au însușit teza securiștilor după 89 repetată obsesiv că după 1964 metodele Securității au devenit umane, mai tolerante și personalul mai înțelegător cu problemele oamenilor și că ei au fost mai mult agenți de contrainformații (adică prindeau în fiecare lună spioni sovietici și occidentali care furau secrete tehnologice românești).
Nu a existat intenția clară evident, deoarece după 1965 România era cât de cât conectată internațional cu lumea liberă și nu numai, iar Ceaușescu dorea să păstreze aparențele unui stat de drept. Însă teroarea din anii 50 a fost bine inoculată românilor iar teama de a contesta sistemul politic s-a păstrat peste generații. Oamenii ajunseseră să se autocenzureze pentru a nu-și periclita statutul social și propria libertate. Abordarea de către organele de securitate provoca teamă și teroare în anii 70-80. Toți știau că nu e de bine dacă te „invită“ niște bărbați în civil cu geacă de piele să mergi cu ei până la o secție de miliție. Dar când nevoile au impus s-a trecut la bunele metode ale anilor 50, rețineri, arestări fără mandat, interogatorii cu bătaie, bătaie, și umilințe.
Iar prima ocazie s-a ivit la Brașov în noiembrie 1987. Revolta unor muncitori de la fabrica de autocamioane „Steagul Roșu“ revoltați că nu și-au primit salariile și care au devastat sediul județenei de partid și i-au agresat pe politrucii județului. Au fost toți reținuți în zilele următoare și interogați în bunele maniere ale NKVD-ului.
ICCJ: Victima nu a fost un opozant al regimului comunist
Aici magistrații pretind că victima nu ar fi fost opozant al regimului deoarece opiniile sale impotriva regimului nu au fost făcute publice.
Păi cum să fie făcute publice în țară, unde toate publicațiile și instituțiile de presă erau controlate din redacții. El a trimis o scrisoare la Radio Europa Liberă care a fost citită pe post. Ce să facă mai mult? Să se semneze pe ziduri? Ideea asta însușită tot din retorica securistoidă-post revoluționară apare recurent la adresa oricărui disident.
Și 2. În alt segment al motivării, magistrații trag concluzia că arestarea victimei nu a fost determinată de opiniile sale anti-sistem ci pentru o infracțiune de drept comun (deținerea de valută, pe atunci incriminată penal).
Păi aici e vorba chiar de metodologia la făceam referire mai devreme. Faptele de disidență erau mascate sub aparența unor infracțiuni mărunte de drept comun, printre care peferata rămânea deținerea de valută. Așadar, la percheziții în casa inginerului Gh. Ursu, securiștii au găsit 17 dolari, probabil rămași din vizitele sale în străinătate. (potrivit legii valuta rămasă trebuia schimbată/predată imediat la întoarcerea în țară). Dar în alte situații nu era exclusă „plantarea“ de probe incriminatorii.
Regimul avea reacții violente pentru că se temea
Reacțiile regimului în anii 80 demonstrează cât de speriat era Ceaușescu și Securitatea de cea mai mică contradicție populară. În anii 70-80 Securitatea era mai preocupată să se ocupe de cazurile de contestare a lui Nicolae Ceaușescu, în detrimentul unor situații mai grave legate de siguranța națională.
Așadar, când magistrații afirmă că nu există probe sau evidențe ale dictaturii comunist-ceaușiste să revadă cazurile de la Brașov '87 sau Revoluție '89.
Sau când spun că nu a existat disidență să-și aducă aminte de Paul Goma, Doina Cornea, Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv, Gabriel Andreescu, Petre Mihai Băcanu, Dan Petrescu (Grupul de lași), Ion Vianu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Dinescu, Dănuț Iacob (Brașov 87), Stan Voinea (Brașov 87); Ștefan Prutianu (Iași 89), și mulți, mulți alții.
Când scriu magistrații – chiar și într-o motivare - că nu prea a existat represiune să-și aducă aminte de cei aproape 200 de morți și aproape 800 de răniți prin împușcare, în prima parte a revoluției (16-22 dec 1989, ora 12.09) cât a fost la putere Ceaușescu.
Nu trebuie uitați și cele peste 2000 de persoane arestate în perioada 16-22 decembrie 89 și care au fost bătuți sălbatic în aresturile miliției, în penitenciare și pe unde mai găseau securiștii să-i încarcereze la repezeală. O parte din cei 1242 de bucureșteni reținuți în seara de 21 decembrie a descris bătăile cu picioarele administrate la Jilava. Mulți au crezut că nu vor apuca lumina zilei. Pe 22 decembrie după ora 14 erau scoși din beciuri și trimiși acasă fără nicio explicație.
Sistemul s-a reformat și s-a protejat de consecințe
Dictatorul fugise și sistemul de represiv (Securitate, politruci, Miliție, Justiție, Armată) trecuse cu arme și bagaje de partea poporului ocazie cu care avea șa-și ascundă crimele și abuzurile în următorii 30 de ani prin lansarea de povești lacrimogene în presă, prin achitări, retrimiteri și clasare de dosare.
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- TikTok Actualitatea Prahoveană
