- Festivitățile de luna trecută de încoronare ale Regelui Carol al III-lea (Charles III în termeni populari, anglofoni) al Marii Britanii și al Irlandei de Nord au suscitat un interes desosebit pe mapamond, pentru că personifică 1200 de ani de istorie fiind al 62-lea monarh englez și al 13-lea britanic (de la Uniunea cu Scoția din 1707).
- Totuși, nu puteau să lipsească contestatarii.
- Și sunt mulți, majoritatea stângiști, progresiști, liberali, etc.
Chiar dacă sondajele din UK arată o susținere de 55-60 % pentru regalitate, presiunea republicanilor a crescut iar simpatiile pentru forma republicană de guvernare au ajuns la 40-45%, o creștere progresivă în ultimii 20 de ani. Evident curentele republicane sunt vechi. De altfel, prima republică a existat timp de 11 ani în Anglia, în perioada 1649-1660, după ce și-au decapitat regele, pe Carol I (pardon Charles I). Apoi tendințele au rămas la nivel teoretic prin secolul 18 (XVIII) de la Thomas Paine, apoi cu oarecare reviriment din 1870 pe timpul Reginei Victoria. După Primul Război Mondial, mulți laburiști sperau într-o revoluție populară pașnică care să înlăture Familia Regală, apoi s-au reactivat în 1936 la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Cei 70 de ani de domnie ai Reginei Elisabeta II au ținut în frâu tendințele schimbătoare ale publicului. Cel puțin în anii 50-70 simpatiile regaliste s-au menținut la 70%. Apoi anii 80-90 cu toată ofensiva stângistă și a presei, a televiziunilor care au atacat din toate părțile familia regală la orice stângăcie, eroare, monarhul a reușit prin calm și discreție să evite orice radicalizare. Opinia publică britanică a păstrat totuși resentimente față de Charles, mai ales pentru căsnicia eșuată cu prințesa Diana, care se bucura de o enormă simpatie. Iar popularitatea noului rege este oarecum știrbită din acele motive.
Argumentele republicanilor
Păi „reformatorii“ aduc în vedere costurile foarte mari pentru bugetul public ale Casei Regale. Regele beneficiază de un Grantul Suveranului (Sovereign Grant) din partea guvernului (deci bani publici) în valoare de 86 milioane lire/anual. Asta în timp ce Casa Regală deține 2 proprietăți, Ducatul de Lancaster și Ducatul de Cornwall, care mai aduc un profit teoretic de 46 milioane de lire. Regina Elisabeta a II-a a fost de acord să plătească taxe abia în 1993, dar nu se știe clar cât a plătit. Problema contestatarilor este acea subvenție (grant) de 86 de milioane de lire care revine Casei Regale. Numai plata personalului Casei Regale se ridică la 24 de milioane de lire, pentru că sunt salarii de UK, nu de Sri Lanka.
Dar cât ar costa o republică?
Ei aici putem compara cu cele mai reprezentative republici democrate
Republica Franceză
Președinția franceză (Administrația prezidențială) beneficiază de o subvenție de 104 milioane €/an, iar în plus de asta președintele Franței are un salariu de 194.300 € anual. În plus, toți președinții Franței, după încheierea mandatului, primesc o pensie de de stat pe toată durata vieții, pașaport diplomatic, locuință decentă și pază non-stop. Deci cheltuielile sunt cumulative pentru fiecare fost președinte.
Statele Unite
În Statele Unite ale Americii, deci tot o republică puternic prezidențială, asemenea Republicii Franceze, Casa Albă cheltuie anual pentru propria funcționare peste 200 milioane de dolari, din care numai salariile stafului se ridică la 49,6 milioane $. În afară de asta salariul anual al președintelui este de 400.000 $, iar al vicepreședintelui de 261.400 $. Ca și în Franța președinții primesc pensie și numeroase beneficii după finalizarea mandatului.
Italia
Italia este o republică parlamentară, deci rolul președintelui este aproape decorativ, dar asta nu împiedică statul să cheltuie cu această instituție peste 180 de milioane de € anual.
Republicanii aduc și alte argumente morale
Când argumentele pecuniare unei republici nu stau în picioare militanții apelează la morala civică egalitaristă: „De ce o persoană este mai presus decât restul cetățenilor și de ce ar merita să fie în fruntea statului un om care nu a trecut printr-un examen de competențe precum într-o republică“, adică referire la alegeri. Și „de ce societatea se mai agață de reminiscențe medievale și mistic-creștine?“
Aceștia militează pentru ca în fruntea statului să fie numai reprezentanți ai societății aleși democratic, periodic. Adică suvernitatea aparține poporului care își alege drept lideri oameni din rândul poporului, fără zorzoane religioase și slujbe în biserici. Republicanii britanici sau chiar cei spanioli contestă și atributul eredității pentru orice funcție publică, inclusiv pe cea de șef al statului.
Republica
Deși pare o formă generoasă și incluzivă de guvernare prin vânzarea fantasmei egalității sociale universale, ca orice idee pusă în practică de oameni, ea se pervertește pe parcurs. Paradoxal, o republică este ieftin să o înființezi dar mai greu să o menții pe drumul democrației. Cu timpul devine foarte scumpă și alunecă foarte rapid spre corupție, incompetență, contraselecție și ultimamente spre autoritarism sau chiar dictatură.
Realitatea
Din păcate, natura umană coruptă nuanțează foarte mult aceste reguli, deoarece se formează în mod natural un establishment (o elită politică compactă/oligarhie) răspândită egal în toate partidele și doctrinele politice, atfel că procesul public de elecție devine o formalitate lipsită de conținut, prin rotirea acelorași tipologii de personaje pe funcțiile publice și în mediul economic. Din păcate și monarhiile constituționale suferă de aceeași suficiență.
Dar totuși, de ce majoritatea dictaturilor sunt republici?
Republicile sunt mult mai permeabile să alunece din democrație sau revolte către dictaturi sau regimuri autoritariste. În republici s-au cam văzut ce dubioși au ajuns la putere prin scrutin popular (Hitler, Putin, Ianukovici - Ucraina, Lukașenko – Belarus, Erdogan - Turcia, Niazov -Turkmenistan, Chávez -Venezuela, regimul teocratic în Iran etc), sau cum republicile au alunecat mult mai repede în dictaturi prin lovituri de stat.
De ce se întâmplă asta ?
În republică exista echilibru fragil al puterilor. Dacă SUA, Franța, sau Germania încă mai sunt niște democrații este că au consolidat cu mari eforturi timp de zeci-sute de ani de ani niște instituții de contrabalansare a puterii executive. Dar riscul de a se orienta către autoritarism este prezent și la democrațiile consolidate.
Germania a copiat (de la a doua republică federală din 1949), culmea, un model similar monarhiilor constituționale (președintele există dar nu se implică în actul politic). În schimb, cancelarul face politica statului ca și prim-ministrul în Marea Britanie.
Republica Franceză a copiat (prin a V-a și actuala republică din 1958), fără să vrea, o parte din absolutismul regal al secolului XVIII prin atribuțiile aproape dictatoriale ale președintelui. Eventualele derapaje ale unui președinte sunt totuși sancționate imediat de o societate activă extrem de inflamabilă la orice abuz sau intruziune.
Statele Unite s-ar dori o democrație parlamentară dacă nu ar încredința o putere uriașă președintelui care este și șeful guvernului (deci cumulează două funcții executive) și poate ordona atacuri militare externe și trimite trupe americane în afara țării sub 60 de zile fără acordul legislativului. Casa Albă are puteri extinse în actul administrativ intern, uneori mai bine reglate prin configurația din Congres.
Dar ce face în plus o monarhie constituțională?
Deși monarhia s-a diluat în Europa, în ultimii ani, la forme timide și abia tolerate de societatea modernă, aflate total la dispoziția unui șefilor de guvern, ele își au totul rolul și farmecul lor.
În primul rând, regalitatea nu mărește salarii la bugetari, nu acordă subvenții și nu face politici sociale. Monarhia asigură stabilitate statală și socială, predictibilitate (în cazul în care există instabilitate politică), continuitate al proiectului statal/național, are valoare de simbol imuabil.
Suveranul este echidistant politic, nu aparține unui partid și nu poate fi acuzat că ar avea simpatii pentru anumite doctrine. El este crescut de mic pentru demnitatea asta și se așteaptă să-și sacrifice viața personală pentru a fi în permanență în slujba statului/națiunii. El este un simbol al tradițiilor unei țări și al istoriei sale. Că uneori, unii monarhi nu se ridică la înălțimea demnităților conferite de soartă este cu totul altă poveste care ține de excepții.
Concluzii
Până la urmă, în democrație, oamenii pot alege oricând ce formă de guvernare doresc, dar multe din argumentele stângiștilor nu stau în picioare.
Citește și CUM ÎȘI CONSTRUIEȘTE CHINA PLASA DE PĂIANJEN
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- TikTok Actualitatea Prahoveană