De obicei barul de la parterul blocului în care locuiesc e plin. Acum se face curăţenie generală şi e gol. În nopţile furtunoase valurile spală gratuit dar conştiincios terasa cu fotolii de bambus pe care, uneori, le înghite cu mare satisfacţie. Sunt singură acasă (copiii sunt invitaţi, până mâine seară, în casele prietenilor). „Acum e momentul să fac ceva cu imaginaţia mea", mi-am spus.
Casa era curată, frigiderul plin şi reuşisem să scot o faţă acceptabilă peretelui de sticlă ce ne desparte de mare. Mai aveam de citit ultimul capitol dintr-un thriller religios, însă cum era (ştiu din experienţe) destul de previzibil, l-am amânat pentru mai târziu. Am hotărât să fac ceva ce, deşi mi-am dorit, n-am făcut niciodată: să mă apropii de mare noaptea târziu. Aşa că mi-am preparat un termos plin de cafea dublată generos de vodcă, m-am îmbrăcat adecvat şi am ieşit.
Filip
El paseo maritimo (faleza) este bine iluminat însă pustiu la ora asta. Mă aşez pe o bancă; deschid termosul şi îmi aprind o ţigară. Fumez un pic gândindu-mă ce vreau să spun pentru că e timpul să am o discuţie cu Marea Mediterană. Băncile răspândite (la fiecare zece metri) pe bucata asta de drum sunt foarte confortabile. M-am ghemuit aproape de mâner privind spre Es Vedra, pentru că cerul de deasupra acestei insule era înfiorător de sclipitor.
Închipuiţi-vă toate bolile mentale ale căror nume vi le amintiţi, încărcaţi-le toate în buzunarele blugilor şi hanoracului meu, spălaţi-vă pe dinţi şi duceţi-vă la culcare. Visaţi cu mine, pentru că doar vis se poate numi asta...
Fumam (gest absolut reflex) încercând să-mi golesc mintea şi să umplu de conţinut noţiunea de nimic. A fost o greşeală. De cele mai multe ori vodca pică foarte bine, însă câte o dată este foarte puţin productivă, deşi nu ştiu dacă în realitate vina putea fi a acestei licori sau a negrei şi, dintr-o dată, tăcutei mări.
Întotdeauna am oftat după linişte şi singurătate, însă acum, avându-le, mi se păreau opresive. Mi-am zis că sunt nebună la cap şi m-am pregătit să plec. Între timp termosul a căzut de pe bancă şi s-a rostogolit neajutorat spre mare. M-am aplecat totuşi pentru o ultimă privire, însă nimic.
"Aşa e!", aud o voce care era în acelaşi timp suavă şi cavernoasă. M-am răsucit spre celălalt capăt al băncii în timp ce bietul meu creier selecţiona între cele mai puţin ofensive, dar totuşi tăioase, înjurături spaniole. Silueta era atât de transparentă că, dincolo de acest straniu contur, desluşeam foarte clar luminile unui hotel pe care-l văd mereu când privesc de pe balcon golful, marea şi cerul.
"Mierda!", am spus cu voce tare.
"Mă cheamă Filip", şi mi-a întins o mână transparentă pe care eu, automat, am avut intenţia s-o strâng; însă imediat mi-am retras mâna şi cu o voce, admit, tremurătoare am protestat: "Filip?!!!... E absurd!".
M-am aşezat din nou pe banca de unde tocmai mă ridicasem, mi-am aprins ţigara privind intens marea, acuzând-o că-mi joacă atât de nesărate glume şi cu un suflu de curaj pe care de fapt nu-l simţeam am privit spre celălalt mâner al băncii unde Filip se uita zâmbind la mine. Creierul meu înspăimântat lucra cu repeziciune pentru a-mi da răspunsurile logice şi de bun simţ la ceea ce, de obicei, se cheamă închipuiri; mă simţeam cum, probabil, se simţeau stăpânii de sclavi. Creierul meu lucra pentru mine în timp ce eu fumam privind o mare mai neagră ca smoala. Eram atât de sigură că totul se petrecea în această tristă şi blestemată dimensiune că am îndrăznit: "Filip? E un nume frumos. Am un Filip drag in România, însă e prea ocupat să facă un fel sau altul de artă ca să moară." Eşti o fantomă, nu-i asa? ". Încercam cu disperare să fac ordine în gândurile mele haotice, fumam disperând dispariţia termosului privind spre Es Vedra uşurată că nu vedeam două. Încercam să gândesc, cu Filip la celălalt capăt al băncii: ori eram în patul meu visând răpusă de o liberală supradoză de whiskey sau încercam să-mi fac curaj cu o liberala supradoză de vodcă să mă predau mării.
"Cred că eşti un pic confuză", îmi spune Filip cu voce blândă sugerându-mi că ar fi mai bine să încerc unele mişcări fizice în loc să risipesc energie intelectuală în presupuneri legate de capriciile părţii drepte a creierului meu. Adevărul e că îmi era teamă să descopăr că nu dorm.
"Se pare că avem ceva în comun", a adăugat. L-am privit cu spaimă. Es Vedra nu se mai vedea atât de clar. Filip căpăta substanţă şi eu nu mai aveam ţigări.
"Ce?", l-am întrebat învinsă.
"Amândoi încercăm să deschidem porţile visului".
Aş fi dat orice pentru o ţigară. Filip mi-a întins politicos un pachet de Marlboro. O vreme am fumat amândoi în tăcere.
”De ce eu?", l-am întrebat. Nu mi-a răspuns. După vreo jumătate de oră de privit o mare de smoală rece şi îndepărtate dar stridente lumini de neon, m-am simţit în stare să mă duc acasă.
”Există o condiţie".
„A... da ?", i-am răspuns privindu-mi adidaşii.
"În fiecare vineri 13 trebuie să se aşeze pe banca asta, ca să fumeze o ţigară, o femeie tânără, înaltă şi subţire, blondă şi cu ochi gri, nas mic şi gura mare...".
Sigură că în sfârşit mă pot elibera de coşmar, i-am răspuns: "Eu nu sunt aşa".
"Ai fost, dar ai uitat. Şi, în plus, visezi foarte frumos. Nu puteam să mai aştept".
Alarma stridentă a deşteptătorului m-a redat însoritului peisaj din San Antonio. Am vrut sa-mi fac o cafea dar aveam o chiuvetă plină de vase. M-am apucat să le spăl gândindu-mă ce naiba mai fac de mâncare. Aveam în mână un termos şi, în chiuvetă, apă de mare... (va urma)