Toate societăţile, trecute sau prezente, pot fi definite funcţie de maniera în care se relaţionează cu moartea. Mi se pare normal, pentru că, la urma urmei, moartea ("distrugătoarea dulceţii şi a palatelor", "constructorul de morminte", cum adesea este numită în "1001 de nopţi") este cel mai important eveniment într-o viaţă.
Moartea la Bagdad
Aceste sugestive însă poetice denumiri denotă un respect substanţial pentru lumea în care a fost scrisă; în Bagdadul de acum zece secole viaţa era probabil suficient de frumoasă şi plăcută ca să i se deplângă stingerea. Pe de altă parte, în "O mie şi una de nopţi", moartea teribilă, însă demnă şi chiar aristocratică, este ca un general mereu victorios, un duşman imposibil de învins. Românii au perceput-o, de cele mai multe ori, ca pe o mireasă hotărâtă să-şi împlinească, cu dulceaţă, promisiunea (a se vedea "Mioriţa"). Inspirat şi, desigur, sănătos; pentru că, în austerul şi tulburele baroc spaniol, moartea, mereu prezentă, apare ca o viermuială respingătoare, ca ceva corupt şi grotesc, putreziciune... În fine, felul in care ne contemplăm propriul sfârşit spune multe despre noi.
Turnurile liniştii
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dezvoltat rituri mortuare (există caverne de notorie referinţă); la fel de adevărat este că, întotdeauna, cadavrele au pus o serioasă problema celor vii: ce facem cu acest incomod reziduu material care este corpul fără viaţă al unei fiinţe dragi? O întrebare crucială (ca să zic aşa) la care, de-a lungul Istoriei, oamenii au răspuns în cele mai bizare feluri. S-au ars cadavre în ceremonii complicate, ca vikingii. La hinduşi - până recent - văduva era inclusă în suma proprietăţilor ce trebuiau să dispară odată cu stăpânul decedat. Din acelaşi punct de vedere ritual, cadavrele au fost expuse pentru a fi devorate de animale, aşa cum încă obişnuiesc să facă triburile farsi din India, ce-şi suspendă morţii în acele înfiorătoare Turnuri ale liniştii.
Mania de a sacrifica domnişoare
S-au construit nenumărate mausolee şi morminte megalitice; povestea cea mai traficată se referă la Egiptul antic, cu înalta sa tehnologie arhitecturală şi de mumificare, cu imensele cantităţi de mobile, bijuterii şi sclavi îngropaţi de vii (ce manie asta de a sacrifica domnişoare...), emblematică pentru societăţile obsedate cu definitivul sfârşit pământesc. În fine, demersul cel mai comun este înhumarea, însă de asemenea aceasta poate fi (şi este) realizată în fel şi fel de moduri: cu picioarele orientate într-un punct cardinal sau altul, cu lespede sau fără, într-o cutie de lemn sau într-un cearceaf de in, cu două monede peste ochi, în chip de mită. În sfârşit, moartea oferă un nesfârşit repertoriu.
Moartea forense
Au trecut aproape cinci ani de când locuiesc neîntrerupt în Spania, o ţară ce se situează printre primele în lume în a adopta tendinţele sociale care impregnează Occidentul şi sunt stupefiată văzând ce loc important ocupa moartea la televiziune. Las la o parte violenţa, asasinatele şi filmele cu sadici; există în abundenţă, însă asta e altă temă. Acum vreau să mă refer în special la moarte şi, mai ales, la moartea forense. Aproape toate canalele de televiziune redau neîntrerupt maratoane ale seriei C.S.I. Oricât de puţin ai butona telecomanda, nimereşti inevitabil lângă o masă de disecţie în jurul căreia se desfăşoară o intensă activitate. Fără îndoială, este un subiect la modă, o modă surprinzătoare.
Ultimele piramide
Pe de o parte, foarte civilizata noastră civilizaţie îşi ascunde morţii, rareori se moare în casă, nici nu se prea mai veghează morţii aşezaţi pe masa din sufragerie, înmormântările şi incinerările sunt din ce in ce mai des lipsite de liturghie, iar cimitirele abia dacă mai sunt vizitate. Se pare însă că morţii se revoltă împotriva acestei lipse de ceremonii şi reuşesc să se impună în cotidiana noastră galerie de imagini, în cele mai coşmareşti chipuri. Probabil că subconştientul nostru le duce dorul, pentru că nu se poate uita de moarte doar pentru că nu se prea vorbeşte despre ea. Vreau să spun că morţii s-au întors, tăiaţi antiseptic în bucăţi, pe mese de oţel inoxidabil, în sângeros haos dominat de ordinea tehnologică şi învinşi de o ştiinţă capabilă să citească viscere.
Autopsiile sunt noile noastre funerare, iar morgile, ultimele piramide...